Compasiunea. Dicționar

Lumea asta ar fi cu totul alta dacă ne-am pune mai mult în pielea celorlalți

Dani Alves spune că suntem ipocriți dacă-l plângem prea tare pe Astori. Mario Balotelli, care, culmea, nu părea deloc cel mai empatic tip de pe pământ, se înfurie teribil și de aici se naște un conflict de declarații. Alves își argumentează teoria spunând că nu-l cunoștea foarte bine pe fostul căpitan al Fiorentinei și că, în esență, nu ne poate păsa de toată lumea în mod egal. Evident că afirmația lui e una trist adevărată. De-abia când a menționat despre copiii care mor de foame în fiecare zi, jucătorul lui Paris Saint-Germain și-a demonstrat însă măsura propriei ipocrizii.

Balotelli, pe de altă parte, face un apel nesperat la decență. În astfel de situații, diplomația nu vindecă nimic, dar măcar nu face ca suferința celor apropiați să se supradimensioneze în zadar. Un prim exercițiu de empatie ar fi unul simplu de tot: mai bine nu spui nimic decât să spui ceva care rănește nemotivat.

Imaginile de la funeraliile lui Davide Astori ar putea mișca și pietrele din vârful muntelui. Nici măcar nu trebuie să-ți placă fotbalul sau sportul în general. Dragostea revărsată din direcția fanilor ar trebui să șteargă vorbele indiferente și dureroase. Nu știu dacă, în realitate, se întâmplă asta. Compasiunea trăiește vremuri grele și suntem revoltați când suntem tratați în absența ei. Doar că uităm, zi de zi, s-o oferim, fără măcar să ne întrebăm dacă suntem ipocriți sau nu. Empatia poate fi trecută lesne pe lista emoțiilor pe cale de dispariție. Toate necazurile lumii actuale se trag, de fapt, de aici. Nu ne pasă prea mult și uneori, o mai și spunem cu voce tare. Uneori, nu există consecințe. Alteori, ele sunt oribile.

Desigur, dreptul fiecăruia de a simți așa cum simte este la fel de important ca empatia. Doar că uneori nu strică să numeri până la zece înainte să vorbești și să te-ntrebi cum poți schimba, în rău sau în bine, o stare, o situație, un moment. Nu putem să facem ale noastre tragediile și nici nu trebuie. Dar umanitatea se practică și se citește în tușe fine. Sarcina noastră e să nu le facem din ce în ce mai fine, ca să nu dispară poate definitiv.