O lume mică

Remarcaţi cum Maria Şarapova îşi promovează biografia tot cu, evident, Serena Williams

Femeile sunt foarte complete şi se deschid într-o mie de nuanţe când vine vorba de ură. Se pricep şi la poveşti directe, se pricep şi la reproşuri ocolite. În volumul „Unstoppable: My Life So Far”, rusoaica Șarapova insistă pe ura pe care a stârnit-o în Serena Williams, după ce a învins-o în finala de la Wimbledon, în 2004. „Când am intrat în vestiar şi am dat să-mi schimb hainele, am auzit-o pe Serena plângând. Cred că mă ura pentru că avea impresia că i-am răpit ceva ce-i aparţinea ei. Dar mai ales cred că mă ura pentru că am auzit-o plângând”, scrie Şarapova.

Apoi însă, s-a dovedit că Maria nu a prea mai strâns victorii în faţa Serenei, nici cât să scoată mărunţiş pentru un recipient de meldonium. De-asta tind să cred că acea ură, atribuită unei Serene nervoase şi plângăcioase într-un vestiar celebru, s-a transferat uşor-uşor, de-a lungul anilor, chiar în racheta, apoi în stiloul scriitoarei momentului. A zburat dintr-o parte în alta a comparaţiei head-to-head, dar e întotdeauna mai uşor să proiectăm asupra altora senzaţiile neplăcute, detaliile negative, fie chiar şi în scopul de a vinde o carte care se va vinde oricum.

Reţeta pentru aceste autobiografii a devenit cam aceeaşi – impresionează-i, emoţionează-i, arată-te mai uman decât te-ai arătat, în general, lumii largi. Scuză-te, într-un fel mai degrabă indirect, pentru derapaje. Explică-le varianta ta – până la urmă, nici nu e atât de greşit. Vulnerabilizează-te. Inventează puţin – până la urmă, e o operă literară, e voie! Nu exagera prea mult însă cu sinceritatea – fanii adoră un strop de mister şi de minciuni albe în continuare. Scoate masca, dar nu de tot. Asta e valabil pentru oricine, nu doar pentru supervedete scânteietoare.

Din pasajele de carte care au scăpat până la noi, totuşi, aş spune că Maria Şarapova merită apreciere. Îţi trebuie curaj – şi pentru a ridica vălul, şi pentru a-l păstra aruncat peste unele momente din viaţa ta. De-abia aştept să citesc cartea Mariei despre Maria, cu interes aştept, cu nevoia pentru doza ei de aroganţă recunoscută, pentru doza ei de indiferenţă. În ciuda reţetelor arhicunoscute, în ciuda faptului că ştiu că orice destăinuire e manevrată şi conturată voit, cu un scop.

Vreau să văd ce mai înseamnă, în zilele noastre, asumarea unui personaj, pe jumătate iubit, pe jumătate dispreţuit. Tough job, Maria!