Sport şi cruzime

Imaginile văzute zilele trecute pe net, cu niște copii chinezi luptându-se într-o cușcă de metal, au partea lor rea. Surprinzător, partea lor bună nu poate fi contrazisă.

Cică puștii au 14 ani. Par însă mult mai mici sau poate antropologia e o știință mai dificilă decât credeam. Sunt încrâncenați, robotici, se lovesc fără milă în capetele lipsite de cască. Îndură stoic şi izbesc cu ură, dar o ură neîndreptată spre adversar, ci spre povestea care i-a adus pe toți acolo. Practică MMA, o disciplină pe cât de liberă, pe atât de dură. O disciplină pentru oameni mari, care știu în ce se bagă. Și din ce e posibil să nu mai iasă. În jurul lor, adulții fac fotografii, ca pe stadion, ca la concert, ca la piață. Un spectacol inedit de circ, cu mici fiare dezlănțuite, mici gladiatori pentru care supraviețuirea e premiul suprem.

Și nu neapărat supraviețuirea din ringul îngrădit, închisoarea micilor bătăuși.

Puștii sunt ai nimănui. Pe orfani i-a adoptat un club de MMA din Chengdu. Nu știu cum vine asta, nu știu în ce măsură un club sportiv, dincolo de aspectele legale, poate ține loc de mamă și de tată. Copiii însă au mâncare zilnic, o pernă pe care dorm noaptea – tot ce trebuie să facă e să se antreneze zilnic. Şi apoi să se bată. În loc să fure pe străzi, în loc să trudească de la vârste nepermis de fragede, în loc să moară, poate, fără să pese nimănui de ei. Asta e partea bună, să spunem, a ideii.

Imaginile care nouă ni se par crude reprezintă șansa lor, într-o lume atât de pestriță și numeroasă încât (re)descoperă cu cinism, în secolul XXI, luxul de a fi sclav, privilegiul ca un alt om să profite, într-o bună zi, din punct de vedere financiar, de performanța lor. Cei ce nu vor ajunge la performanța aceasta vor ajunge, probabil, de unde au plecat – de pe multele și întortocheatele străzi ale Chinei. Șansa sau neșansa se calculează cu sarcasm și răceală, fără să țină cont de faptul că e vorba despre niște copii. Gardienii lor salvatori le pot deveni într-o clipă dușmani. Totul depinde de cât de precis lovesc, într-un sport individual, sângeros și nemilos.

Suntem atât de mulți încât omenirea caută moduri îndoielnice de a se salva, de a-şi salva membrii mai puțin norocoși. Cruzimea a devenit cumva arma binelui, sita care ridică din noroi niște puști înfometați. E ușor să judeci din afară, dintr-o lume unde copiii tăi nu se luptă în cușcă.