Stairway to Heaven

60 de trepte. Atât trebuie să urci ca să vezi un meci pe Arena Naţională

Trebuie să le urci şi dacă eşti, şi dacă nu eşti în stare. Adică şi dacă mergi pe propriile picioare, şi dacă te afli imobilizat într-un fotoliu cu rotile.

Desigur, ultima e o misiune imposibilă, lăsată la rezolvarea caznei, a umilinţei, a desconsideraţiei. Faptul că pe stadionul bucureştean lifturile nu funcţionează de anul trecut e doar un element obişnuit în lumea în care trăim, în care rampele, nu ascensoarele, par a însemna o ştiinţă semicunoscută, de care lumea mai degrabă se teme. Nici măcar nu se poate vorbi despre neputinţă, ci direct despre indiferenţă, despre dispreţul faţă de cei ce nu sunt ca majoritatea. E un mesaj că nu ne putem complica din cauza celor slabi şi nefericiţi. Exact ca în Sparta, doar că mai târziu cu 2.700 de ani sau cam aşa ceva.

60 de trepte care nu au darul de a te înălţa. Oricum, poate nici n-ar trebui să depui efortul ăsta, pe jos sau cărat de alţii, pentru că fotbalul care se joacă de obicei acolo nu merită acte de eroism sau escaladă urbană.

Dar nu aceasta e ideea.

Ideea e că nu trece nici măcar o săptămână fără vreun reportaj TV în care un cetăţean român cu handicap grav să nu se plângă că a fost umilit, îngenuncheat, descurajat să intre într-o instituţie publică, pentru că nu există rampe sau lifturi. Cei ignoraţi rămân şi mai uitaţi, în ciuda semnalelor, a zbaterii. O altă lume în lumea noastră, care se revoltă şi se contorsionează la infinit, cu rezultate minuscule, în ritmul ei melcesc şi chinuit. Pentru lucruri fireşti, care să aducă demnitatea, care să îmboldească integrarea, nicidecum distanţa impusă de nişte scaune pe roţi.

Risipa fără grijă pentru cei puţini nu va scoate niciodată civilizaţia modernă la suprafaţă. Astfel se vor perpetua lipsa de respect, de compasiune. Discuţia nu se reduce la nişte lifturi care să uşureze braţe şi conştiinţe. Ci se extinde la comunicare, deferenţă, sprijin.

Lucruri atât de greu de atins, pe scări sau cu ascensorul.