Medalii pentru lumea-ntreagă

Despre resorturile posibile ale unui gest al Olgăi Korbut

Ne-am obişnuit cu clişee, cu motive rele, cu crize financiare, cu mari foşti sportivi decăzuţi. De aceea, când Olga Korbut anunţă că şi-a vândut trofeele la licitaţii pentru a le împărţi cu lumea, tindem să ridicăm din sprânceană şi să devenim suspicioşi. Nu e vina nimănui că privim cu milă, ba chiar cu lipsă de înţelegere asemenea gesturi – medaliile ar trebui să fie cele mai preţioase obiecte din lume pentru o gimnastă de talia celei care a adus glorie pentru Rusia în anii ’70. Aşa ne-a educat planeta pe care trăim şi care şi-a creat un set de reguli extrem de tăioase, mai ales în privinţa sărăciei.

Nu ne place deloc să credem scenariul povestit de Korbut însăşi, care şi-a vândut medaliile de la Jocurile Olimpice de la Munchen şi Montreal, dar care spune că duce o viaţă perfectă în Phoenix, Arizona, alături de logodnicul ei, de o pisică foarte caraghioasă şi foarte aproape de natură. La 61 de ani, sportiva de origine bielorusă spune că a renunţat la lucrurile acelea ca să se bucure şi alţi oameni de ele. Poate că în casă nu i se mai potriveau şi poate că i se strângea inima să le arunce în garaj, în nişte cutii, ca pe nişte vechituri ce sunt.

Sau poate că…

Medaliile, costumele, trofeele de tot felul de acum patruzeci şi mai bine de ani conţin în ele nu doar amintiri despre succes şi strălucire. Poate că-i amintesc de clipe întunecate, pe care n-ar fi dorit să le trăiască. Cum ar fi Olimpiada de la Montreal, unde Nadia Comăneci devenea star incontestabil. „Eu nu voiam să concurez la Montreal, dar am fost silită”, povestea Korbut cu câţiva ani în urmă. Gimnasta nu se antrenase suficient, pentru că străbătuse globul pământesc în lung şi-n lat, într-un turneu de promovare. Era epuizată. În plus, crescuse. Trupul ei, deşi în continuare filiform, nu mai era cel al unei adolescente.
Olga Korbut a însemnat o revoluţie în gimnastică. Poate că uneori revoluţionarii simt nevoia să se distanţeze de însemnele schimbării pe care au iniţiat-o.

„Nu ai voie să mănânci, să bei, să fumezi, să ai un iubit, dar aşa a fost tinereţea mea, diferită de a altor fete. În ţara mea mă simţeam într-o mare închisoare. Nu aveam voie să fac nimic, KGB-ul mă supraveghea”. În plus, cu ani în urmă, Korbut povestea cum antrenorul ei, acelaşi care-i spunea să zâmbească orice s-ar întâmpla şi ocazional o bătea, a forţat-o să întreţină relaţii sexuale cu el, după ce a îmbătat-o cu coniac ieftin.

Poate că poveştile astea îşi făcuseră casă, nu aşa de prăfuite şi de înceţoşate pe cât am crede, în cupele Olgăi. Poate că fostei gimnaste îi era într-adevăr foame, dar nu de bani. Ci de o eliberare completă.