Eclipsa lui The Sun

Deşi poate e adevărat, mi-e foarte greu să scriu că decizia conducerii clubului Liverpool de a interzice publicaţia The Sun pe Anfield Road, la rugăminţile (sau presiunea, uneori nu se mai vede diferenţa) familiilor celor 96 de victime ale tragediei de Hillsborough, este una luată cu inima.

Atunci, cu aproape 28 de ani în urmă, tabloidul britanic scria că fanii lui Liverpool au intrat beţi în arenă, fără bilete, iar cei care au supravieţuit au jefuit cadavrele rămase în urma busculadei. Ulterior, toată nenorocirea – prăbuşirea unei tribune suprapopulate – s-a dovedit a fi o groaznică eroare a forţelor de ordine.

„Don’t Buy The Sun” strigă, de o vreme încoace rudele celor aproape 100 de morţi dintr-una din cele mai mari drame din fotbal, iar Liverpool a ales să-i asculte, deşi alegerea e o şosea cu un singur sens. Da, minciuna e oribilă, scandalul pe temelia unor fani decedaţi într-un coşmar e intolerabil, dar nici izul de cenzură, trei decenii mai târziu, nu pare o idee mai bună. Pe de altă parte, să asculţi vocea suporterilor reprezintă gestul nobil al unui club nobil, care transmite că aceasta este prima care are importanţă, iar restul lumii vine greoi din urmă, în ciuda argumentelor precum libertatea presei.

Totuşi, a îndrepta o nedreptate cu altă nedreptate nu aduce nicio soluţie, mai ales că un bun fan al lui Liverpool nu se atinge oricum de publicaţia hulită încă de atunci, aşa cum un vegan nu se atinge de friptură, oricât de suculentă ar fi ea. Depinde pe cine întrebi, ca în fiecare conflict, ca în fiecare situaţie tensionată, alimentată nu doar de o catastrofă iniţială, ci şi de neadevărurile scandaloase care au urmat. În plus, unora nu le ajunge oricum interzicerea jurnaliştilor de la The Sun, ci spun că magnatul Rupert Murdoch trebuie lovit acolo unde l-ar durea mai tare, adică în Sky Sports. Lucru foarte, foarte greu de făcut.

Lumea de azi se scrie în nişte nuanţe categorice, pe alocuri violente, dar parcă tot mai bine e aşa, decât în alb şi negru. Liverpool şi-a asumat reacţii şi contrareacţii, cu conştiinţa unor şefi de club care ştiu prea bine ce înseamnă decizia lor. E un soi de justiţie paralelă, fără arme, doar cu apărare agresivă, mai mult simbolică şi, din punctul strict de vedere al timpului care trece, un pic tardivă. Poate că a te situa la mijloc, în vremurile de azi, se transformă în cel mai mare păcat dintre toate.