Fata asta care nu se lasă
Dintre marii sportivi ai lumii moderne, e greu să-mi amintesc de un personaj mai lovit de accidentări decât Lindsey Vonn. Ultimele sezoane de Cupă Mondiale secerate, Olimpiade ratate, titluri pierdute la un vârf de schi

Cea mai bună schioară a Americii, blondă ca o surferiţă californiană şi la fel de arătoasă în costum de baie ca în salopeta de pârtie, pare a fi şi cea mai fragilă dintre toate. În 2016 a obţinut cel de-al 20-lea Glob de Cristal din carieră şi, în total, este deţinătoare de patru ori a titlului suprem în Cupa Mondială.
E specialistă mai degrabă a probelor de viteză, dar a făcut slalom, cu eleganţă şi discreţie, printre drame mai plebee, cum ar fi divorţul sau depresia.
La ultima accidentare, mâna dreaptă ruptă, cu nervul făcut franjuri, petrecută în toamnă, Vonn a spus că asta a fost cea mai dificilă dintre toate. Mai ales din punct de vedere al recuperării, lucru care a însemnat că, la 32 de ani, Lindsey a fost nevoită să înveţe din nou să-şi fluture degetele, să ridice un pahar plin cu apă, să se semneze cu pixul pe hârtie şi să prindă o minge de tenis aruncată într-un perete. Sub o formă sau alta, mai grav sau mai lejer, acest lucru i s-a întâmplat cu încăpăţânare în aproape fiecare sezon, din 2010 încoace.
Uneori, Lindsey dă senzaţia că durerea e de fapt motorul vieţii şi carierei ei. Că se alimentează puternic din căzături, că are nevoie de ratările astea crude, care se lasă cu operaţii şi perioade cumplite de recuperare, pentru a compensa ulterior prin reveniri cu care stabileşte record peste record.
Sâmbătă, Vonn trebuia să revină în Cupa Mondială, în coborârea de la Altenmarkt. Condiţiile meteo n-au permis desfăşurarea cursei, un mic răgaz oferit braţului americancei. Încă o zi de odihnă, în complicitate cu stihiile austriece. Dar e doar o amânare, care nu face altceva decât să îmboldească, să aţâţe cheful celei mai importante schioare din timpurile noastre, o zeiţă tremurătoare, imperfectă, nebună după viteză. A văzut şi ea că accidentările sunt din ce în ce mai greu de depăşit, că rutina suişurilor şi coborâşurilor din cariera ei nu devine, de fapt, niciodată rutină.
Încă o zi a contemplării, a absenţei de pe zăpadă. Nu e nimic, zăpada se aşterne şi ştie să aştepte zeiţele, mai ales în inima Alpilor.