Defecți
Final de ședință cu părinții, clasa pregătitoare. “Și dacă face prostii, puteți să-i mai dați dumneavoastră câte una peste ceafă, că noi nu ne înțelegem cu el acasă”, se aude din spatele clasei

Acela a fost glasul părintelui unui copil de șapte ani. Un părinte care, pe un ton tâmp, dar foarte sigur pe sine, a cerut fățiș pedeapsă corporală, fie ea ușoară după regulile mardeiașilor de copii, unui cadru
didactic, ca și cum ceilalți părinți nu erau acolo. Pentru că așa i s-a părut firesc. Anul 2016, nicidecum 1976 sau 1636. Se aud câteva râsete stânjenite, dar nimeni nu-l ia la rost, așa cum ar fi normal pe planeta
unde ne apărăm copiii, chiar dacă nu sunt ai noștri, pe tatăl cu idei revoluționare despre educație.
Le e frică. Ne e frică. Până la urmă, așa e în cartier.
Fie că o înjuri, fie că o îmbrățișezi, cartea Mariei Olaru se potrivește foarte bine pe obsesiile unui neam la care progresul e numai fațadă. „O palmă n-a stricat nimănui niciodată” e o replică nocivă. Palmele ne-au făcut rău, indiferent că au venit de la părinți, profesori, antrenori.
Ne-au strecurat în suflet răutate, chiar dacă nu suntem pregătiți s-o vedem, s-o recunoaștem. Ne-au făcut să ne desfacem sentimentele ca o coadă cenușie de păun, în care am adăugat lucruri nenecesare, cum ar fi neîncrederea în cei apropiați, mila de sine, teama, reacțiile violente.
Și dacă trăim cu impresia că lucrurile astea se întâmplau doar în trecut și că mentalitatea s-a schimbat radical în ultimii douăzeci de ani, aflați că pe lumea asta stricată există manuale care îi învață pe părinți cum să-și bată eficient copiii. Cu descrieri exacte, cu metode detaliate, cu dezbateri despre curele și cozi de mătură. Despre cum să nu lași vânătăi. Despre cum să te căiești după aceea, dar s-o faci din nou, cu viitoarea ocazie când copilul, propriul tău copil, te supără.
Aceste volume sunt discutate cu sârg și cu comentarii pozitive pe forumurile de mame, pe Internetul liber al unei lumi microcipate și aparent civilizate. Mame. Nu antrenori, nu profesori. Dacă din miezul
familiei se validează încă palma, rușinea, tăcerea, de ce să mai aștepți blândețe și înțelegere de la oamenii străini?
Pentru un copil, o lovitură peste față are, probabil, forța unei locomotive apărute de nicăieri și o jignire vine cu efectul unui cutremur care-ți dărâmă lumea. Întâmplările nefericite iau proporții devastatoare când ești puști, pentru că victima e mică, iar agresorul e mare. Poate așa a fost și pentru Maria. S-o acuzi că n-a făcut mărturisirile acestea la adolescență mi se pare un act de lașitate, echivalent cu o mamă de bătaie.
Grow up, adults!