Cea mai solidă centură

Mi se pare că Lucian Bute boxează de când lumea. Că îl știu în peisajul obișnuit de un secol și jumătate – alături de Serena Williams sau Kobe Bryant

Am avut, laolaltă cu toată lumea, îndoielile mele că Bute trebuia să meargă mai departe după înfrângerea cu Froch, de la care în curând se împlinesc patru ani. Am asistat la căderea aceea dureroasă, am înțeles că nu va mai ajunge niciodată unde a fost înainte de mai 2012.

În acest timp însă, în mănușile lui Bute a înflorit ceva ce se pierduse. Încrederea. S-a văzut mai ales în lupta cu DeGale și e cel mai important lucru cu care poți ieși dintr-o carieră amestecată. Indiferent cum se încheie confruntarea de pe 30 aprilie, cu Badou Jack, Bute rămâne un exemplu de reechilibrare, de regăsire, fără prostiile motivaționale ale vremurilor noastre, pline de cuvinte și lipsite de miez.

Lucian Bute a descoperit, pas cu pas, cum să recâștige cât a putut mai mult din siguranța de acum câțiva ani, când era pe merit Mister KO. Cumva, acest proces de redescoperire a propriilor forțe e mai valoros decât perioada cu centuri. Penumbra oferă uneori nu doar răcoarea necesară limpezirii la cap, cât mai ales răgazul adunării de forțe. Chiar dacă forțele acestea sunt altele, poate nu la fel de trainice și bătăioase ca acelea din trecut, dar cu siguranță unele importante și folositoare. Nu neapărat în ring, ci acolo unde contează cu adevărat, dincolo de corzi.

Faptul că Lucian Bute știe aceste lucruri și le declară public este cea mai bună dovadă că nimic nu s-a pierdut, de fapt, pe parcurs. Ce se scurge câteodată, pe la încheieturi, din sclipiciul unui sport dur și agresiv, se câștigă în locuri tainice, pe dinăuntru, se lipește, consolidând caractere. Nu în privința pumnilor dați, ci în privința încrederii construite.

Oricum s-ar încheia lupta de la Washington, de la finalul acestei luni, Bute e un câștigător clar. Pentru că nu s-a lăsat niciodată și și-a văzut de treaba lui, în ciuda criticilor că a îmbătrânit, că i-a trecut vremea, că e ahtiat după bani, că se face de rușine, odată cu căderea lui abruptă, și că, una peste alta, n-a fost niciodată marele sportiv pe care l-au crezut unii. Pentru că a știut să se adapteze la puterile sale, alimentându-le cu voință și cu ambiție.

Cine spune că Lucian Bute e un boxer terminat ar trebui să se gândească de mai multe ori la afirmația aceasta. Nicidecum. Bute e doar un tip hotărât, care știe să surprindă și să nu plictisească. Evoluția lui trece de marginile boxului și ajunge în altă dimensiune. În dimensiunea unui om care a avut înțelepciunea să învețe din tot ce i-a pus viața la dispoziție. z