Despre alte feluri de arme

Rio de Janeiro sau nu, Cătălina Ponor știe exact cine e și ce poate face

N-aș fi pariat niciodată pe Cătălina Ponor că va fi o sportivă longevivă. La Atena, în 2004 – sunt 12 ani de atunci, care au trecut ca 12 zile – credeam că ea va fi alintata care-și va face rochie cu diamante din glorie și va părăsi solul și bârna cu cele trei medalii de aur olimpic. Mai mult decât suficiente pentru o adolescență atipică, scurtcircuitată de antrenamente, accidentări, cantonamente, competiții, cedări de sine.

La Londra, acum patru ani, am văzut o altă Ponor. Echilibrată, docilă față de propriile forțe și obiective. Matură printre fetițele Olimpiadei britanice. Înțeleaptă, frumoasă, calculată. Fără să-și ia soarta în glumă, continuând, după opt ani, o serie de medalii, mai puțin lucioase ca acelea din Grecia, dar infinit mai prețioase prin prisma prăfuită a timpului care trecuse și prin caledoiscopul răsucit al amintirii.
Acum extraterestra Ponor are 28 de ani. Pe planeta oamenilor cu articulații suferinde și mușchi care nu știu să sară, asta echivalează cu 65. Fata asta mereu cam distantă, cu nasul un pic pe sus, care fată?, femeia asta nu dă drumul gimnasticii, dar nu e disperare aici, nu e nici măcar dependență. E știința faptului că tricolorul, așa ponosit cum e el acum, în vederea Jocurilor Olimpice de la Rio, are nevoie de ea, nu doar pentru că au rămas gimnaste puține, ci pentru că Ponor rămâne o armă, dulce și tăioasă în același timp. Și, e o regulă, în fața armelor tremuri.

Rio de Janeiro sau nu, Cătălina Ponor știe exact cine e și ce poate face. Dar pentru ea sunt în continuare importante confirmarea, drumul, povestea. Nici măcar la greu nu-și amintește că și-a jucat cu vârf și îndesat rolul pentru țară și popor. Cred că aceasta e vocația adevărată și, dacă noi nu ne-am întâlnit-o în viața aceasta, ar trebui să fim foarte, foarte triști sau să ne-o căutăm în continuare.

La fel de trist este, desigur, faptul că visăm la îndepărtatul Rio cu medalii puține prin Drăgulescu sau, poate, Ponor, aceiași oameni care erau în deplinătatea puterilor în urmă cu trei Olimpiade. Trei! Din fericire, uneori tinerețea e extensibilă, chiar și la gimnastică, unde de obicei ori ești fetiță mobilă ori nu mai ești nimic. Suntem într-un fel osândiți la aceiași eroi, poate că undeva se termină istoriile noi și trebuie să fim recunoscători pentru cele pe care le știm deja pe de  rost. Reciclarea, până la urmă, e bună, așa ne învață ecologiștii, în acest secol al distrugerii, al nepăsării și al ipocriziei.

România își strânge speriată forțele într-un domeniu tremurat și sărac – sportul. Însă faptul că Ponor e una dintre aceste forțe e un lucru atât de poetic și de plăcut, că aproape vedem medalii în fața ochilor, chiar dacă nu ne-am calificat încă.