Două cazuri de uluială
Realismul. Trăsătura care lipsește sportului în ultimele zile

Floyd Mayweather pare un tip calculat. În ring fața nu i-a fost atinsă decât rareori, pentru că știe la perfecție ce să facă pentru a nu cădea victimă nimănui.
Lumea îl critică pentru excesul de precauție, dar dacă așa se cîștigă meciuri, cine e de vină? Oare cît de precaut să fie însă încît să-l provoace, pentru meciul său de retragere de la toamnă, pe Oscar De La Hoya? Boxer important, cu ținută, cu tupeu, dar care s-a retras totuși în urmă cu aproape șapte ani de zile.
E adevărat că în 2007 Mayweather l-a învins pe Oscar De La Hoya, totuși sugestia revanșei vine un strop cam tîrziu. Dar privind aspectul financiar, mai în glumă, mai în serios, nu se îndoiește nimeni că Floyd Jr. și-ar dori totuși să iasă învingător din ultimul meci al carierei sale, de pe urma căruia se spune că ar cîștiga 400 de milioane de dolari, indiferent dacă își va păstra titlurile sau le va ceda mai departe.
Palmaresul trebuie să rămînă nepătat, de aceea cu cît mai slab ar fi adversarul, cu atît mai relaxată ar fi și intrarea în ring a lui Money. Nu avea cum să strice o întrebare adresată lui De La Hoya, mai ales dacă răspunsul acestuia ar fi fost afirmativ.
Din fericire, unii își cunosc limitele. „Sînt foarte fericit de cînd m-am retras”, a spus De La Hoya, aducînd în discuție spinoasa problemă a fericirii, acel detaliu mărunt pe care Mayweather a declarat că nu-l mai deține, în ultima vreme, cînd își pune mănușile și boxează.
Exemplul lui Mayweather este însă benign, la limita dintre umor involuntar și marketing în sport și, mai ales, nu afectează pe nimeni. Doar alte vorbe demente rostite de pugilist, care și-a găsit a doua natură în a spune lucruri trăsnite. În Anglia însă, povestea lui Mo Farah, dublul campion olimpic la atletism, devine pe zi ce trece mai revoltătoare.
Eroul de la Londra, care își adjudeca aurul la 5.000 și 10.000 de metri – curse sfîșietor de dificile – nu s-a prezentat la două teste antidoping, înainte de Olimpiadă. Pur și simplu nu a auzit soneria, atunci cînd de partea cealalată a ușii erau comisarii antidoping, cu trusa de prelevare a probelor în mînă. Minciuna aceasta dezarmantă, de copil de clasa a treia căruia i-a mîncat pisica tema, și lucrurile mizerabile pe care le ascunde ea!
Mai trist este faptul că acest lucru se află de-abia și că interesele superioare sportului, căci e clar că acestea există și că nu vor dispărea niciodată, au grăit în locul unei suspendări imediate. Dezvăluirile de pe tărîmul dopajului se apropie dureros de vedete. Aș vrea să cred că acesta a fost ultimul caz. Că e o poveste fără „va urma”.