Orașele rușinii

Poate e prea dur să afirmăm că sportul trebuie să rămînă apanajul lumii relaxate, echilibrate, juste. Dar uneori pare legitim

Azerbaidjanul are scuza geografică de a se situa la răscrucea dintre Europa și Asia, de-asta are ocazia de a găzdui Jocurile Olimpice Europene. 6.000 de sportivi din 50 de țări deplasați la o competiție bună ca verificare pentru Rio 2016, cu un an înainte de confruntările olimpice.

Altfel, Azerbaidjanul are mai multe nuanțe de cenușiu decît Grey însuși. Jocurile acestea scot la iveală povești legate de încălcări repetate ale drepturilor omului. Organizațiile internaționale care se ocupă de urmărirea acestui domeniu fragil și ascuns în unele zone ale lumii au spus că Azerbaidjanul se află în cea mai coruptă și injustă perioadă a sa din epoca post-sovietică. În 2014, cel puțin 35 de jurnaliști și activiști politici au fost încarcerați sau judecați pentru cauze nefondate, iar reprezentanții publicației engleze The Guardian au fost interziși la Jocurile Olimpice Europene, pentru că au vorbit despre aceste probleme.

Aducerea în circuitul olimpic a unor regiuni ale lumii unde nu există siguranță, unde spoiala și ipocrizia, parvenitismul și dorința de a demonstra lucruri neadevărate, toate acestea înseamnă o lărgire artificială a unui orizont inițial bine intenționat. Lucrurile se amestecă periculos, cu bani, minciuni, promisiuni greșite, în cazuri din ce în ce mai numeroase de acordare a unor competiții importante și palpitante unor locuri asupra cărora planează diverse, dar uriașe, semne de întrebare. Africa de Sud și Brazilia – Cupa Mondială la fotbal, Rio, din nou, ca organizatoare de Jocuri Olimpice, Soci – Olimpiada de iarnă din 2014, Qatar 2022 – iar Cupa Mondială. Ambiții nemăsurate și abilitatea de a folosi sportul ca mijloc subversiv, care mîngîie orgoliile oamenilor puternici din zona la fel de cenușie și, mai ales, pun în circuit bani, într-o filieră a orașelor nedemne moral de a se lăuda cu ceva atît de simplu și de concret ca sportul.

E ca o nepotrivire, de caracter, dacă vreți. Se întîlnesc din nou două lumi care se ignoră capricios una pe cealaltă, făcîndu-se că nu se observă reciproc, prefăcîndu-se că tot ceea ce contează sînt banii și infrastructura. Localnicii, mai puțin. Viața din țara-gazdă, deloc. Poate doar ceremonia de deschidere. Cînd e suficient de strălucitoare, poate și Human Rights Watch mai întoarce privirea în partea cealaltă, cu ochii la artificii.