Cît de rău este să fii Lance Armstrong

Căci bine, cu siguranţă, nu este! Transformarea unuia dintre cei mai iubiţi eroi ai lumii moderne în ratat universal continuă.

E dificil să fii empatic cu un personaj dovedit mincinos şi fals. Unul care şi-a bazat întreaga carieră scînteietoare pe […]

Căci bine, cu siguranţă, nu este! Transformarea unuia dintre cei mai iubiţi eroi ai lumii moderne în ratat universal continuă.

E dificil să fii empatic cu un personaj dovedit mincinos şi fals. Unul care şi-a bazat întreaga carieră scînteietoare pe înşelăciune chimică, prin preschimbarea secretă treptată într-un Hulk în şa, care a vrut mai mult şi mai mult şi mai mult, fără să ia în calcul, cu nonşalanţă arogantă, faptul că, într-o zi, butoiul farmaceutic va face explozie răsunătoare. Imaginea de acum zece ani a lui Lance Armstrong mi-a rămas atît de puternic înşurubată în cap încît uneori uit ce a făcut sportului şi îmi aduc aminte de el numai sub forma ciclistului serios, superstar modest şi familist, supravieţuitor al cancerului, reprezentant al unei fundaţii umanitare. Probabil că urmele de empatie rămase pe fundul oalei cu melancolie se datorează perioadei în care supereroului nu i se găsiseră încă mantiile pline de substanţe dubioase.

De trei ani încoace, figura celebrului mincinos se descompune în continuare, fără încetare. Ruşinea curge şi curge în valuri dinspre partea-i, uneori chiar şi sub formă de cash. Săptămîna aceasta, un tribunal din Texas a decis că Armstrong trebuie să plătească 10 milioane de dolari despăgubire firmei care i-a dat un bonus în 2004 pentru performanţa de a fi depăşit bariera de cinci Tururi ale Franţei cîştigate. Nota de plată pentru fraudă se întoarce în rate semnificative, scoţînd din nou, din cînd în cînd, în faţă un nume pătat, care ar fi preferat să se ascundă pentru totdeauna şi să nu mai fie citat sau recunoscut nici în ruptul capului.

Ciudat este că Lance Armstrong nu este nici criminal în serie, nici singurul sportiv dopat de pe planetă. Dar ranchiuna pe care încă i-o poartă cei care s-au simţit direct înşelaţi pare a fi fără limite. E ca şi cum Michael Jackson ar fi fost descoperit că a făcut playback toată cariera. Uneori, se pare că ura care îl urmează pe Armstrong este rezultatul direct al iubirii cu care a fost înconjurat atîta timp de oamenii care au învăţat pe de rost Franţa uitîndu-se la Tururile sale galbene. Nu e o noutate pentru nimeni că iubirile neonorate se răzbună, mai ales cele care păreau reciproce, dar nu au fost niciodată aşa.

Problema principală a lui Lance Armstrong este, de fapt, că ne-a lăsat să credem că poveştile incredibile, de rezistenţă, pasiune şi devotament, chiar se mai întîmplă, chiar şi şapte ani la rînd. Din cauza lui, vom trăi mereu cu senzaţia că vremurile glorioase din vieţile noastre au fost, de fapt, înţepate în venă.