Întunecat şi rece

De ce nu m-a impresionat pînă la lacrimi „Foxcatcher”, aşa cum se pare că a făcut-o cu restul lumii. Spoiler alert.

Nu, nu viziunea rece şi întunecată mă deranjează cel mai tare la pelicula lui Bennett Miller, căci, în definitiv, […]

De ce nu m-a impresionat pînă la lacrimi „Foxcatcher”, aşa cum se pare că a făcut-o cu restul lumii. Spoiler alert.

Nu, nu viziunea rece şi întunecată mă deranjează cel mai tare la pelicula lui Bennett Miller, căci, în definitiv, întregul film este povestea unei crime, premeditată sau nu. Aducerea unui fapt real în sala de cinematograf este făcută, de data aceasta, într-un fel greoi, apăsător, totuşi tulburător, la limita paradoxală, dar ciudat de subţire, dintre thriller cu rădăcini reale şi plictiseală.

Îl lăsăm la o parte, deocamdată, pe Channing Tatum, pe care, sincer, mi-aş dori să-l cunosc într-o bună zi numai pentru a îmi da seama cu adevărat dacă primeşte doar roluri de om cu capacităţi intelectuale reduse pentru că îl ajută cumva firea sa reală sau acestea sînt doar coincidenţe din cariera sa. OK, şi pentru că e drăguţ.

Steve Carrell, care, spun unii, merită Oscarul pentru rolul din „Foxcatcher”, şochează mai ales prin machiaj şi prin schimbarea registrului, trecînd de la comicul confortabil cu care ne-a obişnuit la interpretarea unui personaj plin de umbre, de ambiţii şi de pasiuni care nu pot fi puse la îndoială, complex şi, pînă la urmă, ucigaş. „Foxcatcher” se bazează pe o poveste cît se poate de reală – John du Pont (Carrell) a fost un filantrop iubitor de lupte, lupte autentice adică, nicidecum americanul wrestling, care a luat sub aripa sa doi campioni olimpici ai anilor ’80, Mark (Tatum) şi Dave Schultz (Mark Ruffalo). În 1996, du Pont l-a omorît pe Dave Schultz, pentru un motiv pe care nimeni nu l-a aflat niciodată. Excentricul a murit în închisoare în 2010, tot în globul unei iluzii, cerînd să fie dus la groapă îmbrăcat în costumul de lupte. De altfel, cronica lui „Foxcatcher” a apărut în Gazeta Sporturilor pe 29 noiembrie, sub semnătura lui Justin Gafiuc, pelicula fiind proiectată în toamnă la București, în cadrul Festivalului Filmelor de la Cannes.

Poate mă aşteptam ca reluarea poveştii să-mi ofere un răspuns, trecînd de intriga sportivă şi călătorind în inima cazului poliţist. Uneori, cerem de la artă mai mult subiectivism decît poate ea oferi, cerem supoziţii care să ne alimenteze mai departe paranoile şi bănuielile personale. Cazul rupt din realitatea bolnavă a lui Du Pont are de toate – omul trăieşte cu iluzia că este Mecena reîncarnat, cocaina apare şi ea ca personaj secundar, însă important, crima (de)săvîrşeşte o viaţă sau chiar mai multe. Dar este, de fapt, un film fără eroi, care spune oarecum plat o poveste senzațională, ce merita mai mult din punct de vedere cinematografic.