Cum cresc copiii?

Sincer, habar nu am. Mi-e teamă de răspuns şi, mai ales, de drumul pînă la el. Ce-i face să fie cruzi şi superficiali, ca juniorul care s-a filmat bătîndu-şi joc de o fată într-un avion?

Micul fotbalist Mihai Oarnă a […]

Sincer, habar nu am. Mi-e teamă de răspuns şi, mai ales, de drumul pînă la el. Ce-i face să fie cruzi şi superficiali, ca juniorul care s-a filmat bătîndu-şi joc de o fată într-un avion?

Micul fotbalist Mihai Oarnă a fost iertat şi reprimit la echipa sa. „L-am graţiat”, au zis şefii de la Academia Hagi, cu atingere umoristică la poveştile serioase din fotbalul de seniori şi experţi, după ce băiatul a stat cîteva luni suspendat. E şi normal. La urma urmei, un gest lipsit de bun-simţ nu face din tine un monstru. Sau, cel puţin, nu la infinit. Stai pe bară, plăteşti în cel mai usturător mod pentru existenţa ta de mic fotbalist, apoi revii. Poate ţii minte ce te-a trimis acolo, ca să nu mai faci şi a doua oară miştouri pe care să le filmezi.

Este un gest, înainte de toate, de personaj lipsit de ghidare. În ciuda teoriilor că sportul de echipă produce minuni în foile de varză ale temperamentului şi caracterului, că îţi şlefuieşte empatia, că te face mai atent. Poate că sportul te face mai atent cui dai pase şi cum să te speli mai frecvent decît alţii. Dacă respectivul nu poartă însă acelaşi echipament cu ei, copiii se transformă în cele mai nemilostive creaturi, nu te recunosc în haită şi muşcă şi ei cum pot. Căci da, un adolescent e tot un copil, de la care avem mai multe pretenţii. El are în plus un dram de discernămînt, anulat complet totuşi în unele momente de Niagara hormonilor şi de iluzia imortalităţii. Şi un dram de şmecherie, pe care nu-l pierde nici atunci cînd doarme.

Cel mai greu lucru din lume este să creşti oameni din copii. Fotbalişti, baschetbalişti, violonişti, ciobănaşi cu oi pe munte. Toată lumea o face şi, de fapt, habar nu avem ce facem. Taţi şi mame speriaţi, cărţi de parenting care se contrazic în linii mari şi în detalii, psihologi specializaţi, antrenori care cunosc şi aplică miracolele unei false discipline. Cînd toate acestea tremură şi nu ne mai putem baza pe ele, dăm vina pe anturaj, chiar şi cînd acesta nu există. Rata de eşec este foarte, foarte mare.

Cea mai bună revanşă pe care ar putea să şi-o ia tînărul Mihai Oarnă faţă de oamenii pe drept revoltaţi? Ar fi ca, într-o zi – preferabil mai curînd decît mai tîrziu, deşi şi atunci ar fi mulţumitor -, să joace într-adevăr un fotbal care să ne facă să-l menţionăm doar pentru asta. Oamenilor le place să-şi plaseze speranţele în căuşul compensaţiei anticipative. Pînă atunci, „graţierile” date de club nu şterg paşii greşiţi. Pentru că oamenilor le „plac”, de asemenea, imaginile puternice. Iar tînărul Oarnă a avut grijă să-şi facă deja una.