Cuvinte de tot felul

Oamenii sînt diferiţi. Declaraţiile lor sînt diferite. Mai trist este atunci cînd constatăm că şi normalul, şi anormalul au devenit la fel de şocante

Îl privesc pe Dan Petrescu în nota modestiei de ceva vreme. În cheia răbdării autentice, în […]

Oamenii sînt diferiţi. Declaraţiile lor sînt diferite. Mai trist este atunci cînd constatăm că şi normalul, şi anormalul au devenit la fel de şocante

Îl privesc pe Dan Petrescu în nota modestiei de ceva vreme. În cheia răbdării autentice, în spiritul construcției făcute pe îndelete, al responsabilității. Cu toate acestea, faptul că Dan Petrescu și-a cerut scuze suporterilor echipei pe care o antrenează, Dinamo Moscova, după înfrîngerea cu Spartak, 1-4, pare o adevărată știre, mai ales prin prisma ultimelor povești din fotbal, condimentate cu gesturi și reacții din gama violenței și a prietenelor bune ale acesteia, complexele de superioritate și complicitatea cu personajele greșite.

Cam cît de grav a devenit faptul că un gest firesc, bărbătesc, totuși normal, a ajuns să ne facă să tresărim? Trăim într-o lume în care a cere iertare cuiva s-a transformat în ceva cavaleresco-anacronic, în ceva mai uimitor decît un act umilitor sau jignitor. Frazele care conțin cuvintele „scuze”, „sînt vinovat”, „îmi recunosc vina” încep să se preschimbe în dinozauri care ne sperie atunci cînd își mai fac apariția printre noi, oamenii moderni, obișnuiți cu forța, cu războiul perpetuu și cu ghionturi zilnice, din ce în ce mai puțin subtile. Pentru că Dan Petrescu are un fel de a fi constant, din gura lui aceste vorbe vin natural. E credibil. A greșit și va repara, dar îi trebuie iertarea și relația cu publicul. Putem să avem încredere. Nu doar bazîndu-ne pe declarațiile de după eșecul cu Spartak, ci pentru că a demonstrat și înainte că așa este el.

În altă parte a lumii, acolo unde fotbalul nu pare a avea nevoie nici de modestie și nici de ajutor, Victor Pițurcă spune că nu are nevoie de șefi la conducerea naționalei. Colaboratori da, acceptă selecționerul, dar cuvîntul „șef” îl irită. Nu, orice, dar nu șef. Să fie Hagi, Iordănescu sau cel mai bine Ienei pe acolo pe undeva, pe partea partea tehnică, dar cel mult egal sau, cel mai bine, cu o treaptă mai jos. Șef? Nu are cum.

Evident, lucrurile nu ar mai merge atît de bine dacă ar mai fi un șef. Și totul începe de la faptul că, pe pămîntul acesta locuit de noi și de oamenii noștri din fotbal, cel mai mult ne interesează cuvintele care nu pun deloc în lumină esențialul. Cuvintele mici care pentru unii înseamnă totul. Șefi pentru locul 33 în lume, un loc nici prea sus, nici prea jos, așa, doar un loc. Pare a fi un guturai în sportul românesc, nu doar în fotbal. Acela de a purta titlul de stăpîn, înainte de orice altă demonstrație.