Risipirea de argint

Pentru fotbalişti nu contează aurul olimpic. Aşa se spune. Contează mai mult atunci cînd îl ratează.

Neymar pare a fi fotbalistul care amînă la nesfîrşit. Amînă venirea în Europa şi, implicit, cîştigarea unui trofeu important. E adevărat, are doar 20 […]

Pentru fotbalişti nu contează aurul olimpic. Aşa se spune. Contează mai mult atunci cînd îl ratează.

Neymar pare a fi fotbalistul care amînă la nesfîrşit. Amînă venirea în Europa şi, implicit, cîştigarea unui trofeu important. E adevărat, are doar 20 de ani, dar uneori şi geniul se toceşte o dată cu trecerea vîrstei. Dacă Brazilia e casa frumoasă pentru fotbal, Europa este hotelul de lux. Pe care Neymar îl evită elegant, cît poate el de elegant, mă rog.

Sîmbătă, Neymar a evitat şi titlul olimpic, alături de „naţionala” ţării sale. L-a luat Mexicul, 2-1 a fost scorul, nu că ar mai conta. Este pedeapsa, este avertismentul venit din direcţia fotbalului înspre băieţii lui cei aleşi. Alarma care strigă în gura mare că marile privilegii ale sportului vin rar în preţiozitatea lor şi nu trebuie să tragi pe lîngă ele.

Fotbaliştii nu se înghesuie să joace la Olimpiadă. Nu aduce bani competiţia asta, este mai degrabă cadoul lor de zei zilnici făcut celorlalţi sportivi, care nu joacă/luptă/trag/aruncă/aleargă la vedere în fiecare weekend şi în fiecare mijloc de săptămînă. Concesia extraordinară, întîmplată o dată la patru ani.

În CV-ul unui fotbalist medalia olimpică nu are importanţă. Are doar sensul de nebunie frumoasă, cu o componentă pronunţat romantică, este un plus, dar cu siguranţă nu este un must. Cu toate acestea, dacă apuci să fugi către ea şi sfîrşeşti prin a o rata, te deranjează. Nici tu nu ştii să spui de ce. Poate pentru că în spatele fiecărui fotbalist de succes se ascunde, oarecum ruşinat şi incapabil să recunoască asta nici în faţa oglinzii, un tip mai modest, care s-a visat la un moment dat judoka, înotător sau maratonist medaliat la Olimpiadă. Dar nu, nu are cum, nu există aşa ceva. Atunci, de ce Neymar pare, din poze, profund rănit la sfîrşit de finală olimpică?

Te doare pentru că ţi-ar fi adus ceva palpabil, ceva miraculos, aproape exotic, din afara Braziliei. Mă rog, aşa ai argint, nu e de lepădat nici el, dar nu e aur. Şi, dacă restul sportivilor cred că aurul, argintul şi bronzul olimpic sînt, de fapt, la fel de valoroase, fotbaliştii, mai ales cei ca Neymar, îşi doresc doar locul 1.

Iar pentru Neymar, ce ciudat, întîrzie să vină. În ce univers paralel dominaţiei fotbalului atotputernic Alin Moldoveanu şi Sandra Izbaşa sînt mai tari decît Neymar? În ce lume paranormală acelaşi Neymar e egalul Roxanei Cocoş şi al Alinei Dumitru? Iată, e simplu, în supernova care se cască, disruptiv pentru fotbal, din patru în patru ani şi care, doar întîmplător, în 2012 s-a petrecut la Londra.