Fetele noi, fetele vechi

Anul acesta, gimnastele române par mai simpatice ca oricînd. Se observă muncă, seriozitate, linişte în parohia Belu-Bitang.

Şi parcă sînt mai destinse ca generaţiile trecute. Parcă nu ne mai apar atît de fragile, atît de copile, deşi unele dintre ele […]

Anul acesta, gimnastele române par mai simpatice ca oricînd. Se observă muncă, seriozitate, linişte în parohia Belu-Bitang.

Şi parcă sînt mai destinse ca generaţiile trecute. Parcă nu ne mai apar atît de fragile, atît de copile, deşi unele dintre ele chiar sînt. Au reacţii, au voce. Aşa se vede la televizor. Sînt colege, dar şi indivizi. Dacă atitudinea şi încăpăţînarea Cătălinei Ponor – care are 24 de ani, vîrstă matusalemică pentru o gimnastă obişnuită – sînt contagioase, atunci poate ar fi trebuit să punem mai mulţi sportivi în preajma ei. La Bruxelles s-a închegat o echipă care suportă bine două vedete, pe ea şi pe Sandra Izbaşa.

Chiar îmbrăţişate la final de concurs, chiar ţinîndu-se de mînă aşteptînd în tensiune împreunată nota Larisei Iordache de la sol. Nişte legături făcute în leagănul uneori spinos de la Izvorani şi care ar trebui să rămînă nedesfăcute măcar pînă la vara asta londoneză.

Parcă sînt toate mai zîmbitoare şi îşi savurează mai plin victoria de la Campionatele Europene. Parcă vorbesc mai mult între ele, parcă se împing din spate mai mult una pe alta. Parcă trec mai uşor peste ratări, cu mai puţine înnegurări şi reproşuri ca generaţiile din spate, la fel de merituoase, ba poate chiar şi mai merituoase, dar mai puţin comunicative şi mult mai econoame cu exprimarea emoţiilor în public. Formula, cel puţin formula aceasta, în condiţii strict europene, pare să funcţioneze.

Ştim, ştim, la Olimpiadă vin SUA, China, ba chiar şi Rusia s-ar putea să-şi arate o faţă pe care a ascuns-o cît a putut la Europenele de la Bruxelles, de săptămîna trecută. Dar echipa aceasta a României, campioană europeană, arată bine şi se comportă bine.

Şi parcă şi antrenorii lor sînt mai destinşi. Nu ştiu dacă mai implicaţi, căci implicaţi au fost întotdeauna. Se vede însă că s-au întors acasă şi că acasă le merge bine. Doar că de data aceasta au revenit mai maturi Şi ei, mai flexibili, deşi flexibilitatea nu este, în cele mai multe cazuri, o caracteristică de bază a maturităţii. Le place şi lor adrenalina, provocarea, aşteptarea şi rezultatul. La televizor s-au văzut doi antrenori lipiţi de echipa lor. Cei care au lipit-o.

Şi toate acestea, fără să vrem, ne fac să visăm pentru Londra. Pentru români, de la Nadia Comăneci încoace, Olimpiada înseamnă pe jumătate gimnastică. Ne mai rămîn două luni, şi lor, şi nouă, să ne reacomodăm cu luciditatea echilibrată a unei veri grele şi a unui concurs olimpic şi mai greu.