O chestiune de onoare

Proscrişii din fotbalul românesc se întorc, unul cîte unul, acolo unde ar trebui să nu se întoarcă niciodată

Cornel Penescu a stat în arest aproape un an, fiind judecat în dosarul „Mită pentru arbitri”. I s-a interzis să apară, fie […]

Proscrişii din fotbalul românesc se întorc, unul cîte unul, acolo unde ar trebui să nu se întoarcă niciodată

Cornel Penescu a stat în arest aproape un an, fiind judecat în dosarul „Mită pentru arbitri”. I s-a interzis să apară, fie şi ca spectator, la evenimente sportive – decizie puţin exagerată şi uşor distractivă. E adevărat că şi spectatorii daunează uneori grav fotbalului, dar asta nu s-ar fi aplicat în cazul lui Penescu.

Acum, Penescu vrea înapoi la FC Argeş, ca administrator delegat. Şi FC Argeş îl vrea, deşi clubul a fost retrogradat fix în urma acestui scandal. Îl vrea clubul? Cel mai probabil nu. Îl vrea mai degrabă fiul său, Andrei, care tocmai a ieşit din adolescenţă şi care conduce FC Argeş. O posibilă întoarcere prin care nu multă lume înţelege ce trebuie demonstrat. O întoarcere tiptil, către vîrf, din nou. De ce? În locul lui Cornel Penescu m-aş gîndi că şi fotbalul mi-a făcut mie cam tot atîta rău cît i-am făcut şi eu lui. În plus, relaţiile răcite nu se mai reiau în veci cu relaxare, de la zero. Iar conceptul – oarecum SF – de onoare ar trebui să ţină nişte oameni departe de stadioane mai puternic decît ordinele judecătoreşti.

La Astra Ploieşti, secretar general este Vasile Avram. Deşi fostul şef al arbitrilor este inculpat în alt dosar care începe, inevitabil, cu cuvîntul „mită”. De data aceasta, în elicopter. Şi lui i s-a regarantat dreptul de a părăsi localitatea pentru a-şi însoţi echipa la meciurile din deplasare, atîta vreme cît nu iese de pe teritoriul României. Cuiva mai paranoic i-ar putea trece prin cap că aceşti oameni, care nu ar mai trebui să fie asociaţi cu fotbalul, folosesc de fapt sportul pentru a scăpa în acest fel de controlul judiciar. Folosesc fotbalul pînă la ultima zbatere, nu-l slăbesc nici după cădere, îl storc de tot ce poate el să le ofere.

Desigur, ar mai fi teoria celei de-a doua şanse. Teoria schimbării omului, în funcţie de învăţăminte, zile de arest, stare economică, în funcţie de educaţie, obraz, frica de expunere nenecesară. Există teama însă că şi şansele acestea, a doua, a treia, a zecea, s-au consumat şi ele de multă vreme, ascunse, neştiute, sub umbrarul generosului copac uscat care este acelaşi fotbal românesc. Lui, se pare, nimeni nu pare dispus să-i mai acorde nici măcar o şansă.