Eu, cel din Albion

În lipsa unui fotbal care să aibă consistenţă, românii împrumută pasiunile altor naţii

Odinioară, cu o săptamînă înaintea meciului Dinamo-Steaua, prieteni foarte buni răreau telefoanele, ieşirile la bere. Intrau în atmosferă. Dacă se întîlneau cumva pe stradă sau la […]

În lipsa unui fotbal care să aibă consistenţă, românii împrumută pasiunile altor naţii

Odinioară, cu o săptamînă înaintea meciului Dinamo-Steaua, prieteni foarte buni răreau telefoanele, ieşirile la bere. Intrau în atmosferă. Dacă se întîlneau cumva pe stradă sau la un amic comun, erau două variante. Ori se înjurau, aşa, jumătate în glumă, jumătate în serios, ori scoteau cîteva bancuri care vorbeau la modul hazliu-tendenţios despre fotbaliştii echipei rivale. Fluvii de imaginaţie, uneori vulgară, înspumau aşteptarea derbyului. Prietenii aceştia cei mai buni se certau „definitiv” înainte de confruntare, pentru ca, la cîteva zile după – depindea de rezultat – să se împace pînă în retur.

Asta se întîmpla acum cinci ani. De atunci am pierdut amintirea acestui obicei de suporteri pătimaşi, care făceau atmosfera cu mult înaintea fluierului de început al derbyului autohton. Se încrîncenau şi se distrau în acelaşi timp. Exact asta făceau şi jucătorii, pe teren.

Am găsit, în schimb, altă imagine. La jumătatea lui octombrie, meciul Manchester United-Liverpool (1-1) a umplut Centrul Vechi de uniforme roşu cu alb. Aproximativ 150, care colorau toamna bucureşteană. Dacă te apropiai mai tare, îţi era clar. Erau numai fani ai lui Liverpool, cu beri în faţă, rîzînd, sărbătorind. Dacă te apropiai şi mai tare, fără să tragi cu urechea, căci nu era nevoie, observai că oamenii nu sînt nicidecum rude cu Gerrard sau cu The Beatles. Erau români. Şi acesta era derbyul lor.

Acum două sezoane, la un meci de campionat Real Madrid-Barcelona, încheiat cu 2-6, un alt bar din Bucureşti găzduia o serie de urlete de bucurie şi supărare. Era un duel între doi fani ai Barcelonei şi doi fani ai Realului. Cei dintîi erau români, cei din urmă – sîrbi. Puţin a lipsit pînă la a se invita afară, să-şi regleze conturile în mod balcanic pe o cauză iberic-internaţionalizată.

Sîmbătă seară, la Getafe-Barcelona, 1-0, aproape am văzut un scaun zburînd peste fereastră, oprit în ultima secundă. În locul lui, un telefon mobil s-a izbit de perete. La Dinamo-Steaua nu am mai văzut de mult aşa ceva. Nici glume bune nu am mai auzit, căci ce glume bune să faci despre Costea?

Fotbalul românesc s-a prostit, dar iubitorul de fotbal s-a deşteptat. A ajuns să iubească lucrurile care merită să fie iubite. S-a săturat de jumătăţi de masură, de timp pierdut, de aşteptări înşelate. Vrea să trăiască fotbal. Şi pentru asta se deghizează, se adaptează, într-un act oarecum de protest, oarecum de eliberare.