Cînd cifrele se răţoiesc spre poveşti

Sună tîmpit, dar trebuie repetat: nu pot fi cinci Duckadam şi şapte Balaci! În schimb, oameni de afaceri şi manageri avem cîţi vrem şi cîţi nu vrem.

În ziua retragerii, viaţa fotbalistului se comprimă într-un inventar aspru. O orchestră de […]

Sună tîmpit, dar trebuie repetat: nu pot fi cinci Duckadam şi şapte Balaci! În schimb, oameni de afaceri şi manageri avem cîţi vrem şi cîţi nu vrem.

În ziua retragerii, viaţa fotbalistului se comprimă într-un inventar aspru. O orchestră de oase zguduite, stadioane şi oraşe prin care şi-a întors tinereţea pe faţă şi pe dos, cantonamentele copilăriei, muşchi contorsionaţi, vîjîitul balonului plecînd din corner ca un tren neîndurător de obişnuit. Cîteva femei, cîteva maşini, poate, perechi de ghete şi de prieteni. Gata!

În ziua retragerii, fotbalistul intră fie în statistică, fie în legendă. Tot ce-a făcut pînă atunci, cu mintea şi trupul date de părinţi şi folosite aşa cum a ştiut el mai bine, îl „clasează”: cifră sau poveste?

Managerii, preşedinţii de cluburi, directorii sportivi, finanţatorii, iar dintre aceştia cei care nu provin din fotbalişti, n-au avut niciodată şansa de-a lucra să devină poveste. N-a fost să fie, nu e o dramă. Pot să rămînă în conştiinţa microbiştilor drept repere, dar nu poveşti. În schimb, calea spre a deveni biete cifre le rămîne larg deschisă. Asta ne rămîne fiecăruia, indiferent cum ne cîştigăm banii.

Poveştile sînt Dinu, Stoica, Oblemenco. Funcţionarii din fotbal devin cifre atunci cînd se împotrivesc lor. Opţiunea de-a lupta cu poveştile te reduce la număr în fluviul năbădăios al istoriei notate prin peluze. Dintotdeauna.

Poveştile nu se nasc, ci se fac: nu ţîşnesc asemenea cifrelor pe ecranul unui calculator de contabil pîrlit. Se şlefuiesc la confluenţa exploziilor individuale, subiective, din tribună, cu performanţa constantă, dar musai scîntîietoare!, a personajului din teren.

Cifrele se pot anula, poveştile locuiesc împreună. Pentru primele nu e niciodată loc suficient, pentru celelalte tocmai trăirea alături, într-un panteon de patimi particulare, e o formă de frumuseţe incandescentă. O cifră îşi face loc înlăturînd o altă cifră, respiră cu voluptatea tastei „delete” şi foloseşte umilinţa ca pe o certitudine matematică în gesturile ei limitate. O poveste? Păi, n-aveţi senzaţia că l-aţi văzut pe Baratky şutînd şi că puteţi desena la orice oră driblingul lui Dobrin, după toate poveştile părinţilor şi bunicilor?

Ne învăţăm copiii să numere, dar de spus le spunem poveşti. Invers de-ar fi, lumea n-ar mai avea rost.