A început Champions League

Din septembrie în decembrie se joacă Liga Campionilor. Adevărata competiţie ţine din februarie în mai

Ne-a lipsit fotbalul din Champions League. Îl aşteptam de un an de zile, din februarie anul trecut, cam de cînd Mourinho subordona, cu al său […]

Din septembrie în decembrie se joacă Liga Campionilor. Adevărata competiţie ţine din februarie în mai

Ne-a lipsit fotbalul din Champions League. Îl aşteptam de un an de zile, din februarie anul trecut, cam de cînd Mourinho subordona, cu al său Inter, în doua manşe, pe Chelsea. Nu, nu-i nici o greşeală. Champions League durează doar din februarie pînă în mai, din septembrie pînă în decembrie se joacă Liga Campionilor, o competiţie extinsă, din nevoia de voturi, pînă spre destinaţii gen Kazan, Tel Aviv, Cluj, Bursa, Zilina, Belgrad ori, în trecut, Debrecen, Urziceni, Sofia, Minsk şi Larnaca. Grandiosul spectacol din Champions League se vede în meciurile eliminatorii, în acele dispute unde fotbalul e total, ritmul e frenetic, iar greşelile, atunci cînd apar, devin decisive.

Marţi l-am admirat din nou pe Raul. E fantastic acest om, a cărui plăcere de a juca rămîne aceeaşi, deşi pentru el „futbol” s-a transformat în „fussball”. Dacă a devenit principalul marcator din istoria cupelor europene ori doar l-a egalat pe Inzaghi e o dispută minoră între statisticieni, importantă e continuitatea unui Fotbalist cu „F” mare, despre care n-am aflat niciodată ce maşină are, ce lenjerie intimă preferă, cu ce gel de păr îşi face freza, la ce ceas priveşte cînd se trezeşte şi despre care nu ştim să fi avut vreun derapaj în viaţa de familie.

Miercuri, am văzut de ce Şahtior merită să fie în primăvara Ligii. Să baţi la Roma nu mai e o întîmplare, nu mai e noroc, e doar valoare. O valoare confirmată. A lui Şahtior şi a lui Mircea Lucescu.

Şi tot miercuri am primit ce am aşteptat de la un Arsenal-Barcelona, care merita o soartă mai bună, o dispută într-o fază mai avansată, eventual în finală. Nici n-avea cum să ne dezamăgească meciul. Vorbim totuşi de echipele care arată cel mai estetic fotbal din Europa, care seamănă foarte mult una cu alta, logic pe undeva, de vreme ce Arsenal îşi bazează jocul pe un Fabregas crescut şi educat în stilul Barcelonei, apoi îmbunătăţit clar cu ritmul şi contondenţa Premier League. Dar vorbim şi de antrenori care nu-şi trădează ideile decît foarte rar, iar cînd o fac, vezi aici cazul lui Guardiola, plătesc nota de plată a eşecului.

Toată lumea a aşteptat miercuri să vadă „tiki-taka Barcelona”. O paranteză. „Tiki-taka” e un concept devenit foarte popular, inclusiv pe la noi. Toţi vorbesc despre el, nimeni nu ştie ce înseamnă şi de unde vine. Toţi cred că e ceva legat de Barcelona. De fapt e o idee scoasă în ’71 de Javier Clemente, care, plecînd de la un popular joc pentru copii, elogia astfel fotbalul de atunci al Ajaxului. Idee a fost recondiţionată de un comentator celebru al Spaniei, Andres Montes, care de regulă comenta baschet, dar care la Mondialul din 2006 a trecut la fotbal şi a caracterizat astfel jocul Spaniei: „Pasăm, pasăm şi iar pasăm, tiki, taka, tiki, taka, tiki, taka”. Cam aşa s-a jucat şi pe „Emirates”, dar în ambele sensuri. Iată că „tiki taka” a ajuns şi la Londra. Mai tîrziu decît la Bucureşti, dar parcă mai cu temei.