Culisele Unirii

Modelul Urziceni ar trebui urmat de fiecare club din Liga 1

Reuşita Urziceniului în Champions League ar trebui să ajungă obiect de studiu la fiecare dintre echipele româneşti. Putem să-i spunem „modelul Dan Petrescu”, dar ar fi incomplet. Pentru că […]

Modelul Urziceni ar trebui urmat de fiecare club din Liga 1

Reuşita Urziceniului în Champions League ar trebui să ajungă obiect de studiu la fiecare dintre echipele româneşti. Putem să-i spunem „modelul Dan Petrescu”, dar ar fi incomplet. Pentru că antrenorul Unirii nu e singurul antrenor bun din campionatul nostru. În schimb, a avut şansa să-şi valorifice ideile într-un mediu lipsit de perturbaţii. Iar jucătorii lui nu sînt Ronaldinho şi Ronaldo, dar au, fiecare, o contribuţie bine rostuită în cadrul echipei. Modelul Urziceni, aşa efemer cum prezic unii, aşa perfectibil, cum îl descriu alţii, reprezintă, de fapt, normalitatea: profesionişti în mediu profesionist.

Dacă Dan Petrescu îşi irosea nervii explicîndu-i patronului de ce are nevoie de un mijlocaş, dacă i s-ar fi dat peste mînă de cîte ori se apuca să deseneze primul „11”, dacă jucătorii lui ar fi fost jertfiţi de şefi pe altarul talk-show-ului, Unirea n-ar fi cîştigat nici campionatul judeţean. Pentru că nu banii reprezintă secretul celor opt puncte în grupele Ligii, ci liniştea în care s-a sudat grupul, pînă cînd a ajuns organismul redutabil, cu un moral şi o dorinţă de viaţă necunoscute pînă acum în fotbalul nostru. A existat, desigur, o voce în această linişte concentrată, dar una singură şi una care ştie ce spune: a antrenorului.

Borcea, Becali, Copos şi compania au o abordare apocaliptic-gonflabilă, practică un stil urechist de a face lucrurile şi, în general, împărtăşesc părerea că problemele pot fi rezolvate doar provocînd altele, şi mai grave. Măsurile lor sînt de fiecare dată drastice în enunţ, ochiometrice ca esenţă şi volatile ca efect. În afară de vascularizarea mai intensă a feţei şefilor de cluburi şi de o cantitate suplimentară de decibeli eliberaţi în eter, nu se schimbă nimic. La Dinamo, de pildă, problemele de joc au dispărut de la sine, o dată cu jocul, iar problemele de disciplină s-au multiplicat pînă la banalizare. Jucătorii roş-albi frecventează cîrciumile cu regularitate elveţiană. Partea bună e că încă mai există un grup, fie el şi un grup vesel.

Pe cînd la Steaua, schimbările de antrenori şi vidul de autoritate de pe banca tehnică a fărîmiţat grupul pînă la ultima fibră. Singurul lucru pe care-l au în comun roş-albaştrii este echipamentul. Pe teren nu reacţionează solidar şi coerent, ca o echipă, relaţiile de joc nu funcţionează decît pe porţiuni, iar concentrarea se împarte invariabil la 11.

Indiferent cîţi bani s-ar investi, astfel de modele nu produc decît coşmaruri şi acelea de o calitate îndoielnică. La Urziceni, nu s-a investit marea cu sarea, dar s-a investit inteligent.  Jucătorii meritau, desigur, o primă sau mai multe pentru victoria cu Sevilla, dar pînă la urmă marele cîştig se contabilizează în experienţă şi prestigiu. Şi oricum, băieţii lui Dan Petrescu nu lucrează după deviza „banii înainte”.

Sigur că şefii şi jucătorii „granzilor”ar trebui să-şi reconsidere dramatic atitudinea faţă de fotbal. Dar asta i-ar costa prea mult în termeni de orgoliu şi finanţe. Prin urmare, vor alege varianta comodă, adică vor ignora modelul Urziceni, îl vor minimaliza şi vor pleda teza excepţiei, a succesului o dată într-o sută de ani. Publicul, în schimb, nu ignoră fotbalul de calitate. Iar dacă tribunele se vor goli la meciurile granzilor şi se vor umple la meciurile Unirii, nu e un paradox, ci o reacţie firească, de cunoscător.