Taxa de protecţie
La LPF n-a avut loc un scrutin, ci o reuniune de clan
Preşedinţii de cluburi din Liga 1 n-au reales răul cel mai mic, n-au reales nici măcar răul, pur şi dur. De fapt, n-au ales, iar ceea ce s-a […]
La LPF n-a avut loc un scrutin, ci o reuniune de clan
Preşedinţii de cluburi din Liga 1 n-au reales răul cel mai mic, n-au reales nici măcar răul, pur şi dur. De fapt, n-au ales, iar ceea ce s-a petrecut în cadru festivist la sediul LPF nu reprezintă alegeri, ci o reuniune din aceea, cu domni la costum, care se pupă pe amîndoi obrajii şi atîrnă de o intonaţie a celui care stă în capul mesei.
Liga Profesionistă de Fotbal s-a integrat cu succes în rîndul grupărilor cu structură de clan, în care votul este înlocuit de taxa de protecţie. Conducătorii de cluburi n-au venit să aleagă, ci să împrospăteze complicităţile. Să se pună de acord asupra noilor modele de cravate siciliene şi a noilor tendinţe din fotbalul românesc: tribune goale, stadioane jalnice, valize mizerabile şi fluiere murdare.
Au decis, la unison, mai puţin reprezentantul Unirii Urziceni, că nu-i deranjează nimic, nu atît de tare încît să ia în calcul o schimbare. Au decis că totul e bine, frumos şi evoluează pozitiv. Au decis că trăiesc şi investesc în cea mai bună ligă posibilă, cu cel mai bun preşedinte posibil. În mod normal, oamenii ăştia n-ar trebui să mai vocifereze o perioadă. Ar trebui să zburde fericiţi că judecătorii nu se grăbesc să judece dosarul penal în care e acuzat candidatul-revelaţie al alegerilor de la LPF.
„Dacă a fost un singur candidat şi l-am votat şi eu înseamnă că e cel mai bun preşedinte”, a explicat Iuliu Mureşan. În cazul lui Ceauşescu, de exemplu, faptul că era un singur candidat şi că primea 99,99 la sută din voturi nu dovedea nimic în ordinea valorii. În cazul lui Dragomir, faptul că domnul Felix Grigore, delegatul Unirii, s-a abţinut funcţionează ca excepţia care infirmă regula formulată de Mureşan.
Nu, Dragomir nu e cel mai bun preşedinte nici la concurenţă cu imaginea lui în oglindă. Dar nu asta e partea gravă. Ci faptul că n-a existat un contracandidat. Clasa conducătoare din fotbalul românesc n-a promovat, în aceşti 20 de ani, nici un alt tipar de gîndire, nici un alt curent managerial, nici o altă viziune asupra fotbalului, în afara celei care conţine reciprocităţi, presiuni, atacuri gangstereşti şi mize de talcioc.
Şefii de cluburi au confirmat în post un lider care îi reprezintă. În ce măsură se regăsesc, cu interese, aşteptări şi mod de gîndire, într-un fost miliţian, trecut pe la FC Victoria şi FC Scorniceşti, e strict problema lor. Poate s-au plictisit pînă peste cap de el, dar teama de nou a fost mai tare decît plictiseala.
Şi nu atît teama de nou, cît teama de a avea un şef de ligă mai puţin dispus la compromisuri şi jocuri de culise. Un şef de ligă care să dea cu barda-n cooperativele camuflate sub ceea ce domnul Niculae Badea numea, elegant, „evoluţii pozitive”. La urma urmei, Dragomir are un talent pe care l-a ridicat la rang de viciu: este echidistant. Adică se lasă manipulat din toate părţile.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele