Ce are de pierdut Stoichiţă?

Meciul cu Fener ar trebui să lămurească noul profil al Stelei

A trecut mai bine de o lună de cînd a fost numit pe banca Stelei. Şi totuşi Stoichiţă nu şi-a asumat deplin rolul de antrenor. Nu s-a hotărît ce […]

Meciul cu Fener ar trebui să lămurească noul profil al Stelei

A trecut mai bine de o lună de cînd a fost numit pe banca Stelei. Şi totuşi Stoichiţă nu şi-a asumat deplin rolul de antrenor. Nu s-a hotărît ce fel de atitudine va impune, ce stil, ce fel de echipă: „mai agresivă” sau mai realistă, care să stea invariabil „cu capul în pămînt”? Meciul cu Fener ar trebui să ne lămurească. Să ne arate contururi mai apăsate şi o filosofie consistentă de joc.

„Fotbalul este umilinţă”, a spus tehnicianul globetrotter, după meciul de la Iaşi. Printre altele. Dar fotbalul înseamnă şi entuziasmul la care visa, imediat cum a fost numit. Fotbalul înseamnă şi curajul de a ţine capul sus şi a privi înainte. Nu poţi antrena de azi pe mîine. „Un egal cu Fener e bun!”. Iată o afirmaţie rezonabilă, dar la un moment dat Steaua va trebui să constate că şi victoriile în Europa sînt cel puţin la fel de bune.

Stoichiţă a intrat în Ghencea ca orice adult matur şi vaccinat: total lipsit de iluzii, total avizat de riscurile meseriei („Steaua este o devoratoare de antrenori”) şi aparent total detaşat. Un om care teoretic n-are nimic de pierdut, cu o prezenţă atît de elastică, încît nu riscă nici măcat să fie devorat. Dar, o dată semnat contractul, o dată ce şi-a luat postul în primire, are voie să se comporte oricum, numai detaşat nu.

E drept că rezultatele bune nu-i garantează postul şi nu vor aduce decît o linişte de suprafaţă în Ghencea, pentru că motivul conflictului dintre conducere şi fani se află în altă parte. Dacă Steaua joacă agresiv, spectaculos sau cu modestie tenace sub comanda lui, dacă obţine victorii pe linie, asta nu va muta cu un milimetru linia frontului deschis în tribune. Iar noul antrenor poate spera cel mult la o formă de respect rezervat din partea galeriei. Şi asta cu condiţia să poarte tot timpul un joben, să nu se vadă nimbul de uzurpator cu care s-a procopsit la instalare.

Pînă una, alta, Stoichiţă trebuie să se decidă repede dacă are ceva de pierdut în Ghencea: prestigiul profesional, buna imagine de sine, sănătatea mintală, iluziile, banii din contract, nostalgiile, demnitatea. Ceva l-a adus acolo, în mijlocul nebuniei. Şi ar fi de dorit să nu fie vorba de somnambulism sau de plăcerea de a da cu subsemnatul. A pus un pariu cu el însuşi? Să demonstreze că rezistă mai mult decît predecesorii? Vrea să aducă doi-trei tineri jucători din Armenia? Sau să schimbe echipa pe ici, pe colo, prin posturile esenţiale? Vom vedea!

„Eu nu mă agăţ de nimic!”, a proclamat la începutul mandatului. Depinde din ce parte priveşti. Nu trebuie să uite că atîtea obiective şi atîţia oameni se agaţă de el, atîrnă de el, depind de el, încît astfel de declaraţii nu au rost decît dacă eşti o raţă şi treci prin apă.

Ingrată cum e misiunea lui, Stoichiţă şi-a asumat-o. Nu are dreptul să se plîngă, are în schimb datoria să se implice. Să pună inteligenţă, suflet şi alte energii neconvenţionale care dau personalitate unei echipe. Altfel, cu tot sîngele rece, cu toată dezinvoltura meseriaşă, riscă să producă o Steaua incoloră, inodoră şi schimbătoare ca formă, la fel ca guma pe care o mestecă pe tuşă.