Lupta pentru pace

Ştiţi cu ce seamănă Comisia de Disciplină? Cu placidul comitet de întîmpinare strîns la repezeală de miliţianul satului, în „Amintiri din Epoca de Aur”. Pionieri, babe, moşi agitînd pancarte pe care scrie, netam-nesam: „Pace!” sau „Jos bomba cu neutroni!”.

Pe […]

Ştiţi cu ce seamănă Comisia de Disciplină? Cu placidul comitet de întîmpinare strîns la repezeală de miliţianul satului, în „Amintiri din Epoca de Aur”. Pionieri, babe, moşi agitînd pancarte pe care scrie, netam-nesam: „Pace!” sau „Jos bomba cu neutroni!”.

Pe cartoanele Comisiei scrie: „Două etape!” sau „O etapă!”, dar asta e singura diferenţă. Suspendările la comandă au ajuns un fapt cotidian în Liga 1. La fel ca vizitele de lucru înainte de ’89! În ambele situaţii, există un miliţian, un factotum servil care aglomerează, la cererea superiorilor, oameni, mere pe crengi, porumbei albi, găinuşe americane sau lăutari. În cazul comisiei LPF, se golesc tribunele de toate cele de mai sus.

Steaua a încasat două etape fără spectatori pentru că în tribune la Bistriţa urechea observatorului a sesizat „lucruri imposibil de scris pe hîrtie”. E un motiv. Trivialităţile se pedepsesc prin regulament. Dar pentru nşpe suspendări, Comisia vine cu nşpe motive. Nu e clar ce anume urmăreşte: să nu mai înjure nimeni pe stadioane! (lucru imposibil!), să nu-i mai înjure nimeni pe conducătorii de cluburi (lucru imposibil!) ori să instaureze fotbalul fără spectatori (lucru imposibil, dar adevărat!).

Şi nu e clar de ce aleg, fără să clipească, metoda cea mai drastică şi cea mai comodă pentru şefii de cluburi. Vor pace pe stadioane sau pace numai pentru patroni? E imposibil să nu existe şi alte moduri de a civiliza atmosfera la meciuri! 

Dacă tot luptă împotriva violenţei verbale şi a cursei înarmărilor, Comisia de Disciplină ar trebui să-şi manifeste intransigenţa şi în partea cealaltă. Să dicteze sancţiuni şi cînd şefii de cluburi îi numesc pe suporteri „drogaţi”, „vagabonzi”, „alcoolici” şi „golani”. Să le dea patronilor o etapă, două cu microfoanele închise. Au voie să facă ce vor la club, e al lor, n-au decît să monteze detectoare de minciuni la porţi, să intre numai „suporterii adevăraţi”. Dar încă n-au ajuns şi proprietarii spaţiului public.

Sau cumva observatorii, prin fişa postului, au auzul selectiv? Iar urechea îndreptată spre lojă prinde numai comenzile imposibil de ignorat.