„Acele mîini”, acea pantomimă

Federaţia are nevoie de recunoaşterea lui Crăciunescu, nu invers

„I-am spus preşedintelui că nu pot să primesc premiul de la acele mîini!”, a explicat Ion Crăciunescu întoarcerea pe călcîie la festivitatea federală. În ciuda tonului grav, explicaţia are un sîmbure […]

Federaţia are nevoie de recunoaşterea lui Crăciunescu, nu invers

„I-am spus preşedintelui că nu pot să primesc premiul de la acele mîini!”, a explicat Ion Crăciunescu întoarcerea pe călcîie la festivitatea federală. În ciuda tonului grav, explicaţia are un sîmbure comic, aşa cum se cuvine să aibă lucrurile cu adevărat serioase.

Sună ca şi cum, dacă şeful FRF ar fi avut o pereche de mîini de schimb, totul s-ar fi terminat cu zîmbete, felicitări şi un Ordin de Merit decernat într-o ploaie de blitzuri. Ar fi fost prea frumos! Conform datelor oficiale, Mircea Sandu nu dispune de mîini de rezervă, dar are o Adunare Generală plină de palme gata să aplaude pentru el. Unul dintre aplaudaci s-a grăbit să-l huiduie pe Crăciunescu. „Nu comentez refuzul, dar reacţia sălii spune totul!”, a buclat incidentul şeful FRF.

Acel „huo” reprezintă, într-adevăr, „reacţia sălii”, la fel de bine cum „acele mîini” reprezintă un întreg sistem. De aceea Crăciunescu are ce are cu ele. „Acele mîini” autonome care fac şi dreg, ridică şi distrug cariere, şterg şi scriu liste, împart favoruri şi amenzi. „Acele mîini” neodihnite ţin de 20 de ani puterea şi, la nevoie, o apără, povestea Crăciunescu, catapultînd scaune în capul rivalilor.

E normal ca fostul şef al CCA să se ferească de „acele mîini”. A plecat din Casa Fotbalului în acel mod, în acele şuturi, cu acele insulte. „Nu am crezut în viaţa mea că un preşedinte de federaţie poate să înjure şi să ameninţe un om aşa!”, exclama Crăciunescu în noiembrie 2005, după demitere. A trecut ceva timp, dar tot i-a rămas reflexul de apărare faţă de „acele mîini”.

Excesiv, teatral, premeditat, orice se poate spune despre refuzul lui, mai puţin că e ipocrit. Ipocrită e tentativa lui Sandu de a şterge totul cu buretele centenar. Ce înseamnă, de fapt, premiul acordat de FRF? O convenţie. O recunoaştere formală a valorii. Crăciunescu a primit de-a lungul timpului numeroase astfel de recunoaşteri din partea Federaţiei. N-a trecut nici o lună de cînd Mircea Sandu îi ridica în slăvi activitatea la CCA: „A făcut numai nenorociri!”. O recunoaştere în plus sau în minus, mai contează?

Recunoaşterea trebuie să fie, de fapt, reciprocă. Cînd accepţi un premiu, accepţi şi instituţia care ţi-l oferă. Se presupune că aprobi Federaţia, principiile şi valorile pe care le promovează. Iei doza necesară de ipocrizie şi te alături festivismului de bufet şi „acelor mîini” care aplaudă prelungit în sală.

Cu atîtea scandaluri şi anchete de corupţie pe siglă, FRF are nevoie de recunoaştere din partea unor personalităţi precum Crăciunescu, nu invers. „De fapt, e mic în comparaţie cu Rainea, cu Igna!”, a relativizat Sandu după refuz. Mă rog, nici chiar atît de mărunt, cît să accepte un premiu din partea Federaţiei. A „acelei Federaţii”.