Spectacolul terorizat

Putem aduce arbitri din străinate, nu şi suporteri

Arsene Wenger cu ochii în lacrimi, cu bărbia în pumni, iată una dintre enigmele fotbalului, îţi vine să spui. De ce plîngea un antrenor care ştia, sau cel puţin aşa susţine, din […]

Putem aduce arbitri din străinate, nu şi suporteri

Arsene Wenger cu ochii în lacrimi, cu bărbia în pumni, iată una dintre enigmele fotbalului, îţi vine să spui. De ce plîngea un antrenor care ştia, sau cel puţin aşa susţine, din minutul zece că meciul e pierdut.

Cîţiva metri mai încolo, se afla un scoţian îndeobşte zgîrcit cu emoţiile. Ferguson îşi veghea echipa ca de o mie de ori pînă atunci, în o mie de alte meciuri. Deşi în aceeaşi zi, cei doi nepoţi, despre care spune în glumă că-i conduc viaţa, ajunseseră la spital, după un accident de maşină. Ferguson nu e un om lipsit de inimă, nici Wenger nu e un sentimental.
Dar amîndoi sînt cumva fideli unei ideologii care spune că fotbalul şi viaţa sînt prinse în acelaşi tip de ţesut. Lacrimile unuia şi sîngele rece al celuilalt sînt două lucruri nespus de frumoase. La fel ca vuietul inimitabil al tribunelor la un meci de Champions League. Lucruri pe care noi nu le avem şi spre care, în mod normal, ar trebuie să tindem. Numai că galeriile tind spre altceva.

Conducătorii Stelei au anunţat că nu vor permite accesul dinamoviştilor în Ghencea. E o măsură extremă, dar înţeleaptă. Un act de onestitate: mai bine recunoşti că nu faci faţă situaţiei, decît să arunci vina pe alţii, după. Prea multe bătălii s-au dus în numele fotbalului, prea mult a fost amestecat sportul ăsta cu orice cauză, în afară de cauza lui. Spiritul terorii a înlocuit aproape pe deplin spiritul sărbătorii. Derby? Eternul derby? Nu. E doar o amintire care se degradează, ca oricare altele. Spectacolul a fost paralizat de furie. Nu vom ajunge prea curînd să avem lucrurile nespus de frumoase pe care la au englezii. Lacrimile umane ale lui Wenger, calmul inuman al lui Sir Alex, felul inexplicabil în care Ronaldo loveşte balonul. Tribune la doi paşi de gazon.

Nu ne permitem nici măcar luxul de a merge cu copilul de mînă la meci. Interdicţia suporterilor reprezintă o măsură drastică, dar nu mai drastică decît realitatea însăşi. La violenţe radicale, se răspunde cu măsuri radicale. Putem aduce arbitri străini, mai buni şi mai curaţi. Dar suporterii străini, nu.

Dar dintre toate, mai trist decît interdicţia suporterilor, mai revoltător decît bolovanii, e faptul că la noi, aţi observat? Nu se mai plînge la înfrîngere, nici nu se mestecă gumă la victorie.