Solidaritate

Miklos Feher, un fotbalist maghiar de la Benfica, a murit pe teren în ianuarie 2004. Mii de oameni au fost să aprindă lumînări la stadionul Da Luz. O delegaţie de 152 de persoane din partea clubului portughez s-a deplasat în […]

Miklos Feher, un fotbalist maghiar de la Benfica, a murit pe teren în ianuarie 2004. Mii de oameni au fost să aprindă lumînări la stadionul Da Luz. O delegaţie de 152 de persoane din partea clubului portughez s-a deplasat în Ungaria pentru înmormîntare. „Am plîns cu furie şi cu un sentiment de neputinţă. Să-l văd zăcînd şi să nu pot face nimic, să-l văd cum se duce”. Sînt vorbele lui Camacho, pe atunci antrenorul echipei din Lisabona.  

Neputinţă. Furie. Solidaritate. Asta stîrneşte moartea în noi. La fel ca tehnicianul iberic, au simţit mii de portughezi. La fel au simţit mii de maghiari, care au ieşit în pieţe la Veszprem, la Szeged, la Gyor. Să aprindă lumînări şi să pună trandafiri albi lîngă portretul românului Marian Cozma. Sînt ritualuri fără de care o comunitate n-ar fi o comunitate, ci o sumă haotică de persoane.

O astfel de crimă atinge adînc ţesutul social. E normal ca oamenii să reacţioneze, să se adune. Să mărşăluiască, să se reculeagă, să protesteze. Nu doar moartea sportivilor mişcă mulţimile. Cazul Mailat a scos mii de italieni în stradă să protesteze contra „fricii şi rasismului”. Pînă şi ruşii au ieşit în stradă, după ce jurnalista Anna Politkovskaia a fost asasinată în scara blocului. Suporterii dinamovişti au aprins lumînări şi au afişat un banner în memoria lui Marian Cozma la intrarea în Complexul Sportiv.

Ieşitul în stradă e reflexul de autoapărare al societăţii. Moartea lui „Păsărilă” a pus în evidenţă un fapt trist pentru noi, românii. Nu mai ştim să ieşim în pieţe. Nu mai ştim nici să plîngem, nici să ne bucurăm împreună. Partea cu bucuria rămîne să fie testată. La următorul succes „tricolor” într-un turneu final, să zicem.
Dar ştim, încă ştim foarte bine să ne temem.