Ironiile crizei

Becali vrea „vîrf de careu”, Olăroiu scoate banii

Nu-i aşa că e ironică soarta? Uneori, chiar un pic sarcastică. În mandatul la Steaua, n-a fost zi în care Olăroiu să nu ceară, trecînd prin toate nuanţele exasperării, un „vîrf” de […]

Becali vrea „vîrf de careu”, Olăroiu scoate banii

Nu-i aşa că e ironică soarta? Uneori, chiar un pic sarcastică. În mandatul la Steaua, n-a fost zi în care Olăroiu să nu ceară, trecînd prin toate nuanţele exasperării, un „vîrf” de careu. Nu l-a primit. Echipa tot boantă a rămas şi tot cu probleme la finalizare.

Acum, Olăroiu a ajuns să-i cumpere el Stelei un atacant de marcă. Într-un fel, şi-a văzut visul cu ochii. La aproape doi ani de cînd a plecat din Ghencea, patronul a găsit de cuviinţă să-i asculte cererea şi să ia „un vîrf bun”. Cît de bun, depinde de ce rămîne din milionul împrumutat de la Olăroiu, după ce plăteşte salariile jucătorilor. 

Amarul ironiei vine din faptul că, dacă „vîrful” sosea la timp, poate altele ar fi fost rezultatele echipei, alte transferurile, altul bugetul clubului, altul postul lui Olăroiu şi, implicit, alta situaţia averii lui Becali. Numai că „vîrful” n-a venit şi, cum o lipsă atrage alta, la Steaua e criză de bani.
„Criză” e, de fapt, numele de alint al haosului contabil din Ghencea. Contracte tabu, donaţii tabu, bani gri, pungi, valize şi alte recipiente neconvenţionale. În ultimii ani, politica bugetară a Stelei s-a sprijinit pe o singură prejudecată fixă: „Becali are bani”. Toţi au crezut şi n-au cercetat. Deşi ar fi fost lucruri palpitante de descoperit, la fel ca în cazul majorităţii averilor de tranziţie.

Acum, punga s-a golit vizibil de aroganţe, şi de bani. S-a întors roata pomenilor: Becali cere, prietenii dau. Economia alternativă şi înapoiată practicată în Ghencea îşi arată şubrezenia şi lipsa de viitor. Partea respirabilă e că, măcar pentru o vreme, expresia „banii lui Becali” se va retrage din viaţa publică şi va fi pusă la index în vocabularul microbiştilor. În locul ei, vor apărea altele, mai de actualitate. De exemplu, „banii lui Olăroiu”. Ironic ar fi să apară şi reproşuri de genul „Oli nu dă bani destui la echipă”.

Istoria cu împrumutul de la Olăroiu are o morală muşcătoare pentru finanţatorii din fotbalul nostru. Antrenorii imigreazeă profesional în alte campionate. Şi să trimită apoi bani în ţară, ca să susţină cluburile. „Creditele” marca Al Hilal sînt la fel de preţioase pentru fotbal ca banii „căpşunarilor” pentru economia românească. Maschează găurile dintr-un sistem sufocat de găşti şi interese parazite.

Banii „din afară” sînt o soluţie temporară. Dar impun totuşi un lucru în conştiinţa publică. Îi obligă pe români în general şi pe şefii din fotbal în special să valorizeze munca şi cîştigul obţinut prin alte procedee decît prestidigitaţia. Şi le sugerează patronilor că, în lumea asta sensibil mai largă decît ograda lor, cuvîntul „profesionist” e la mare preţ. Chiar foarte mare: două milioane şi jumătate de euro pe an, de pildă, salariul lui Olăroiu la arabi.