Cine apără sportul?

Recepţia de la Palatul Moncloa – un Palat Victoria la scară umană, situat în centrul Madridului – era în toi, cînd căpitanul nejucător Emilio Sanchez-Vicario a luat cuvîntul. „Domnule prim-ministru, avem o cerere de făcut! Să se înfiinţeze un Minister […]

Recepţia de la Palatul Moncloa – un Palat Victoria la scară umană, situat în centrul Madridului – era în toi, cînd căpitanul nejucător Emilio Sanchez-Vicario a luat cuvîntul. „Domnule prim-ministru, avem o cerere de făcut! Să se înfiinţeze un Minister al Sporturilor şi să se revizuiască Legea Sportulului, care s-a cam învechit”.

Îi puseseră Salatiera de Argint într-o mînă şi paharul de şampanie în alta. Ce altceva putea face Zapatero decît să dea din cap afirmativ? A doua zi după recepţie, a anunţat că sportul spaniol a crescut suficient încît să aibă un minister al lui şi o lege nouă! Nu trebuie să negociezi prea mult cînd ai Cupa Davis pe masă.

Dar chiar şi în lipsa trofeelor, sportivii pot influenţa deciziile polIticienilor. Cel puţin, deciziile legate de sport. Exact asta uită, de la un capăt la altul, foştii campioni şi antrenori candidaţi la alegerile de duminică. Nici nu se înscriu bine în partid, că se şi molipsesc de lapsus, boala profesională a parlamentarilor români. Uită de unde vin, de parcă sportul ar fi o trambulină utilă, dar jenantă.

Ceea ce fac ei se numeşte oricum, adaptare la mediu, lipsă de ocupaţie, numai politică nu! Politică e ceea ce au făcut tenismenii spanioli. Asta înseamnă, nu? Să te ocupi de treburile cetăţii! Nu de toate, de cele la care te pricepi! Să vii cu o soluţie şi să te baţi pentru ea. Nu să baţi cîmpii doctrinari.

De la foştii campioni nu se aşteaptă dublarea pensiilor, ci a numărului de baze sportive. Dacă nu propun soluţii pentru sport, domeniul lor de bază, cum să aibă soluţii pentru sănătate, educaţie, justiţie? Dacă ei nu cer sprijin şi nu vorbesc în numele sportului, cine să vorbească? Stîlpii cu afişe? Medaliile de la Beijing? Tresele de general?