Sclavii cui?

Conducerea Stelei ar trebui să-şi apere echipa, nu s-o expună public

Ogăraru a smuls un banner si a rabufnit: „Nu sintem sclavii banilor!”. Gestul ăsta face cît toate declaraţiile de după meciul de la Galaţi. Cînd un model de echilibru ca Ogăraru […]

Conducerea Stelei ar trebui să-şi apere echipa, nu s-o expună public

Ogăraru a smuls un banner si a rabufnit: „Nu sintem sclavii banilor!”. Gestul ăsta face cît toate declaraţiile de după meciul de la Galaţi. Cînd un model de echilibru ca Ogăraru îşi pierde controlul, înseamnă că tensiunile de la echipă au atins cota de alarmă.

Fundaşul stelist s-a întors să joace pe un salariu de două ori mai mic decît la Ajax. Nu banii l-au adus înapoi. Asta explică, dar nu scuză ieşirea lui Ogăraru. Drept, nedrept, e publicul tău. Raţiunea de a fi a industriei numite fotbal. Orice ar fi, te lupţi pentru suporteri, nu cu suporterii!

Pe de altă parte, mesajele galeriei seamănă izbitor de mult cu mesajele conducerii Stelei. Şi atunci, Ogăraru are scuza că a confundat planurile. Şi-a deviat furia spre fani şi bucata lor de text, în loc s-o îndrepte spre şefii din Ghencea. Sau spre „oamenii din anturajul Stelei care încurajează asemenea comportamente”, cum a explicat el. N-a precizat cine sînt acei oameni care au interesul bizar de a demoraliza şi destabiliza echipa. Dar nu e greu de aflat!

 Conducătorii Stelei reacţionează ca liderii galeriei, nu ca liderii unei echipe de Liga Campionilor. Furia lui Ogăraru e furia jucătorului expus în orice moment, lipsit de minima protecţie din partea clubului. Arătat cu degetul, mustrat, judecat şi ameninţat în văzul lumii. Aproximativ acelaşi tratament îl primeşte şi antrenorul. Nicăieri în fotbalul mare nu se întîmplă aşa ceva. Numai în regimurile de mînă forte din Africa subsahariană se practică tortura după meci.

Un singur cuvînt îşi avea locul in context: „sclavi”. Dar nu ai banilor, ci ai celui care dă banii! Aşa sînt trataţi steliştii. Prin urmare, rup bannere, se ceartă cu fanii şi se ceartă între ei, exact ca părinţii care-şi pedepsesc copiii pentru că au fost umiliţi de şef la slujbă.
Gestul lui Ogăraru a fost doar un semn că joaca de-a presiunea a durat prea mult! O dovedesc mentalul vulnerabil al echipei şi jocul ezitant. Conducătorii ar trebui să stea scut în faţa antrenorilor şi jucătorilor, nu să se ascundă în spatele lor. Să pareze, nu să stimuleze valul de critici din tribune. Să vină cu mesaje pozitive şi să-şi reprime pornirile tactice.

Nu-i de mirare că un singur om şi-a asumat vina pentru înfrîngerea de la Galaţi, Zapata. Asta, înainte de fi pus la zid şi legat la ochi de patron. Nu-i de mirare că jucătorii nu se simt vinovaţi, ci revoltaţi! Dacă ar fi apăraţi de conducere, dacă ar fi trataţi ca nişte profesionişti, nu ca nişte iobagi, ar avea altă atitudine în teren şi în afara lui.

 Ar avea orgoliu de profesionişti, nu doar orgoliu, pur şi simplu. S-ar înfuria doar pe propriile greşeli şi ar trage la poartă mai mult de 4 şuturi, cît au izbutit cu Oţelul, sau 2, cu Fiorentina.