Jocul de-a gloria

Pe lîngă cele trei puncte, victoria de la Bistriţa aduce şi cîteva întrebări pentru Dinamo. Necesare, vitale. În ultimii ani, dintre toţi jucătorii rulaţi la clubul din Ştefan cel Mare, n-a apărut nici un atacant de valoarea şi constanţa lui […]

Pe lîngă cele trei puncte, victoria de la Bistriţa aduce şi cîteva întrebări pentru Dinamo. Necesare, vitale. În ultimii ani, dintre toţi jucătorii rulaţi la clubul din Ştefan cel Mare, n-a apărut nici un atacant de valoarea şi constanţa lui Dănciulescu. Nu vine nimic din urma lui. Sau, dacă vine, vine din inerţie, nu din muncă, efort şi viziune managerială.

Golul încasat lejer vorbeşte despre succesul gestionat neglijent. Despre problemele cronice din apărare, pe care nu s-a obosit nimeni să le rezolve. Şi despre carenţele de mentalitate. Cu Bistriţa, şi-au permis să se relaxeze. Dar cu Nijemegen, în retur, au voie doar să înscrie!

„Meciul a fost la discreţia lui Dinamo”, a comentat resemnat Sabău. Ca primă impresie, are dreptate. Dar Dinamo se află doar la discreţia lui Dinamo. Roş-albii ştiu să-şi facă viaţa grea. E o tradiţie nefastă, care durează de cîţiva ani. Un joc de-a gloria şi decăderea, pe care dinamoviştii l-au ridicat la rang de viciu. De data asta, au avut noroc să dea peste o Bistriţa în zi proastă şi un Dănciulescu în zi matură.

Dinamo pare hotărîtă să reziste, să stea în picioare, în ciuda uraganelor iresponsabile iscate de conducători. Dacă fotbaliştii lui Rednic ar avea un plus de voinţă şi un minus de indiferenţă, ar reduce dialogurile furtunoase dintre acţionari la simple zgomote de fond. Nimic important, un rău banal, domestic, care nu va dispărea decît o dată cu schimbarea formulei de organizare. Pînă atunci, echipa trebuie să se ţină cît mai departe de filosofia ambulantă a oficialei.

Adevărul e că spiritul dinamovist s-a refugiat în cîţiva oameni. Nu e din cale-afară de grav, pentru că au existat vremuri cînd spiritul alb-roşu se refugiase în statuia Discobolului. În criza asta a spiritului constă marea problemă la Dinamo. În faptul că jucătorii, antrenorii şi conducătorii se află cu un picior la club şi cu altul aiurea. Aşa se explică eşecurile aparent inexplicabile şi victoriile logice, obţinute în chinuri. La Bistriţa, de data asta, n-a fost cazul. 

Dimpotrivă, s-au putut vedea cîteva repere alb-roşii cît de cît solide. Marius Niculae, dominînd părinteşte scena îmbrăţişării după primul gol de la Bistriţa. Sau Dănciulescu, trăgînd de el, cu energia unui debutant. Cît despre Lobonţ, în momentul imnului, părea încă în transă după meciurile „naţionalei”.