Franţa – Belgia, balşoi spectacol

Banc francez: ce îi cere un fotbalist belgian frizerului? Tunsoarea Castron Mondial

Între noi, europenii, acum. În prima semifinală mondială, Franţa întâlneşte Belgia: două ţări vecine, prietene, care fac bancuri una despre alta. „Le Parisien” o numeşte relaţie de dragoste-ură: se iubesc, dar se tachinează.

De ce nu mănâncă belgienii covrigi? Nu se pricep să desfacă noduri. Ce e un schelet într-un dulap? Un belgian care a câştigat la de-a v-aţi ascunselea. Observaţi cum emană iubirea! Cum se sinucide un francez? Îşi trage un glonţ la 15 cm deasupra capului, direct în complexul de superioritate. Polemica majoră nu e legată de fotbal, ci de paternitatea cartofilor prăjiţi. De ce au belgienii cartofi prăjiţi, iar arabii, petrol? Pentru că la crearea lumii, belgienii au ales primii.

Geniul, invenţie franceză
Serios acum, dacă e să dăm crezare faimoasei modestii a „cocoşilor”, duelul fotbalistic e doar o formalitate pentru belgieni. „Eden Hazard e un geniu”, a anunţat Olivier Giroud, citat de „Le Soir”. Probabil vă întrebaţi dacă urmează un „dar” după această laudă fulminantă a adversarului. Da. Urmează. „Eden Hazard e valon, vorbeşte franceză, e aproape francez”, a adăugat atacantul „les bleus”. Asta explică totul, inclusiv genialitatea.

Meciul promite să fie plăcut la privit. Giroud nu-şi face iluzii, „diavolii roşii” nu se vor baricada în defensivă, ca în „sfertul” cu Brazilia. Orgoliul nu le permite. Vor juca deschis. Belgia este echipa care stă cel mai inteligent în teren, are disciplina, rutina şi maturitatea care i-au lipsit la Euro 2016. Spaniolul Roberto Martinez a reuşit ceea ce n-a izbutit Marc Wilmots: să rezolve puzzle-ul tinerei şi sclipitoarei generaţii a lui Fellaini, De Bruyne, Romelu Lukaku, Witsel.

Cartofi prăjiţi, ulei pe pânză
„Există metodă în nebunie”, aşa încerca să explice un cotidian britanic metoda lui Martinez, cu tendinţe haotice. O compară cu metoda unui pictor abstract: doar pare că aruncă vopsea pe pânză la întâmplare. De fapt, o aruncă în transă, posedat de procesul creaţiei, pentru că „tabloul, ca şi jocul Belgiei, are o viaţă a lui”. În sfârşit, s-ar spune, viziunea asupra fotbalului a depăşit stadiul de mecanică şi statistică şi a devenit artă şi vis treaz.

Trecerea de la „catenaccio” la „tablou viu” este ca trecerea de la zidărie la arhitectură, de la prăjit cartofi la bucătărie moleculară, de la cadril la balet. Ăsta pare a fi viitorul fotbalului, pe margine nu va fi de-ajuns să stea un tactician, ci un creator de „frumuseţi şi preţuri noi”. Că doar Mondialul e cea mai bună vitrină pentru mercato.

Cresc jucători, deci exist
Belgia e avangarda cu doctrină şi avânt, Franţa e Franţa. Cu mai multă imaginaţie, mai multă libertate, spontaneitate şi fraternitate cu propriul public. N-o mai apasă greaua moştenire de la Zidane. Nu mai este echipa care, între două scandaluri, se caută fără convingere pe sine, cu spatele la tribune. La fel ca Belgia, „naţionala” lui Deschamps şi-a clarificat jocul, şi-a modelat voinţa, şi-a ascuţit tirul. Nu mai ratează chirurgical, din faţa porţii. Are şi nume proaspete, şi nume experimentate.

Până la urmă, Belgia, dar mai ales Franţa îşi datorează succesul, în mare parte, unor sisteme avansate de selecţie şi formare a jucătorilor. Aceste „uzini” care descoperă materia primă şi o fasonează până luceşte precum „cepele” de la Vasili Blajenîi, aprovizionează constant loturile naţionale cu jucători de valoare. Nu există decalaje ameţitoare între o generaţie şi alta.

Nu e doar artă sau talent, e şi sistem, organizare. Fără şcoli de fotbal, Robert Martinez n-ar avea ce să arunce pe pânză, ar fi pictat, banal, 11 floarea-soarelui într-o vază. Iar Deschamps şi-ar fi scris memoriile, brodând pe tema genialităţii cateringului dinaintea finalei cu Brazilia. Aşa, fostul căpitan trebuie să-şi pună treningul de seară şi să-l înveţe paşii de defilare pe Mbappe. Preşedintele Emmanuel Macron a promis că vine în Rusia, dacă „les bleus” trec de „sferturi” şi nu durează prea mult controlul bagajelor, la vama rusă.