Cu cine ţinem la Mondial

Să nu fim trişti că lipsesc ai noştri. Să fim mândri că la Mondialul 2018 se joacă fotbal, un sport european, nu ruletă rusească

Egiptenii, iranienii, marocanii, australienii sunt la Mondial, purtaţi de ambiţia nou-venitului în club. Iar noi suntem, vorba aia, vechi. Acum 88 de ani, pe 21 iunie, ne-am îmbarcat pe Conte Verde, din Genova. Trofeul Jules Rimet era şi el la bord, am traversat Atlanticul şi am jucat la prima ediţie a Mondialului, Uruguay, 1930. Erau doar 13 echipe la start. Lotul României fusese stabilit de Carol al II-lea, „primul agricultor”, dar şi primul selecţioner al ţării.

În „naţională” erau numai amatori şi, ca să-i convingă să plece, Regele i-a asigurat că nu-şi vor pierde locurile de muncă, până se întorc. Aşa se amesteca pe atunci politicul în sport. Călătoria până la Montevideo a ţinut trei săptămâni. Acum ţine mai puţin de o zi, 20 de ore. Bine că au progresat mijloacele de transport! Altfel, judecând după durata carierelor din fotbalul de azi, plecai la Mondial talent şi te întorceai antrenor.

Continent bătrân, dar popular
Vremurile fotbalului romantic odată consumate, ne-am dat la o parte. Ne-am adus contribuţia, atâta câtă a fost, la gloria acestui sport, ne-am epuizat entuziasmul după ultimele prezenţe la turnee finale-, vanităţile le-am epuizat încă din preliminarii. Să-i lăsăm şi pe alţii, să arate ce au de arătat.

Dacă ne răneşte în mândria noastră de români golul lui Poulsen, fostul nostru coleg de grupă, din Peru – Danemarca, 0-1, să ne concentrăm asupra cetăţeniei noastre europene. Democraţia şi fotbalul sunt, ambele, produse ale Bătrânului Continent. Şi dacă primul încă n-a fost recepţionat unanim, în ciuda strădaniilor, fiind la stadiul de ideal chiar şi în Europa, în zonele limitrofe buricului, fotbalul a prins sau e pe cale să prindă aproape peste tot. Cupa Mondială nu e doar o afacere bănoasă pentru o asociaţie din Elveţia şi nişte multinaţionale. Este o dovadă a forţei unui continent dat dispărut de unii strategi planetari şi frământat de viziuni secesioniste.

O lună anormală pentru Rusia
Un campionat de fotbal la care saudiţii şi japonezii stau cu mâna pe sus ca tocilarii face cât o mie de poze cu Merkel certându-l pe elevul Trump, loaza clasei G7. Nu mai vorbim despre faptul că Rusia a cheltuit 11 miliarde de dolari pentru a organiza un turneu pe care n-o să-l câştige. Şi tot Rusia l-a eliberat pe liderul opoziţei, Alexei Navalnîi, în ziua deschiderii Mondialului. O să-l bage la loc, după finală, dar gestul contează. „Totul va reveni la normal”, a comentat, la ieşire, oponentul lui Putin. A povestit că au fost vopsite celulele, au fost instalate vase de toaletă, pentru ca ţara gazdă „să le lase o bună impresie huliganilor englezi” care, eventual, vor fi arestaţi pe durata turneului final.

Timp de o lună, Rusia va mima, aşadar, drepturile omului. Dacă i-am găsi ceva de organizat pentru celelalte 11 luni, am trăi cu toţii mai liniştiţi. Turneul final e un prilej de propagandă pentru Kremlin, s-a vociferat în jurul alegerii FIFA. Curios mod de a te promova, afişând, temporar, e drept, valorile altora, valori pe care le negi în restul timpului.

Visul european
La fel, şeicii, care nu-şi bat capul cu alegerile libere, vor să fie văzuţi şi ei pe stadioanele Mondialului. Fiecare echipă occidentală pe care o cumpără petrodolarii nu reprezintă teren cucerit, ci tribut cultural, achitat benevol. Fotbalul e fotbal, indiferent cum e finanţat. Şi, prin virtutea industriei, nu mai e doar un sport inventat şi dezvoltat în Europa. E părticica de vis european la care râvnesc şi australienii, şi mexicanii, şi nigerienii, şi costaricanii, şi coreenii. Chiar şi americanii, din când în când.

Să nu fim din cale-afară de supăraţi că „tricolorii” nu sunt acolo, pe stadioanele nichelate frumos ale ruşilor. Mai degrabă ar trebui să ne simţim flataţi că ursul şi-a pus smoching, în cinstea oaspeţilor din lumea civlizată, cum ar fi huliganii. La primul Mondial, din 1930, disputat în mare parte pe un singur stadion, şi ăla neterminat, nu s-au ţinut preliminarii. Echipele s-au înscris şi atât. Doar patru formaţii de pe Bătrânul Continent s-au încumetat în voiajul peste Ocean: Franţa, Iugoslavia, Belgia şi România.

De aceea am început, de fapt, să mergem la Mondial. Nu pentru a reprezenta ţara, ci pentru a reprezenta, de bine, de rău, Europa. Aşa că avem cu cine ţine.