Tristă este căprioara, dar mai trist e federalul
Se ascute lupta de clasă: Burleanu acuză că, în locul cerşetorilor de voturi, Lupescu va angaja şomeri la FRF
„Când apar alegeri la nivel de federaţie, imediat se coagulează un grup de persoane lipsite de locuri de muncă şi încearcă să clameze diferite obiective înalte de salvare a fotbalului românesc”. Aşa a descris Răzvan Burleanu tabăra lui Ionuţ Lupescu. Rivalul său nu ar avea în spate vreo Generaţie de Aur, ci nişte şomeri, nişte paraziţi sociali, indivizi fără ocupaţie, fără un ţel în viaţă.
Daum, un Stahanov fără de arginţi
Cum îşi câştiga pâinea Burleanu înainte de a candida la FRF? Era şef la minifotbal. Avea o firmă de apartament, Lider Sport, făcea mici business-uri cu primăriile, la Oneşti, la Ploieşti. După ce s-a instalat în fruntea federaţiei, i-a adus în echipa lui pe Radu Vişan, fostul său coleg din Administraţia Prezidenţială, şi pe tovarăşul de la minifotbal, Gabriel Bodescu, fost patron de vulcanizare. Oameni realizaţi, profesionişti de referinţă în domeniile lor de competenţă, oricare ar fi acelea. Singur, Christoph Daum nu mai lucrase de doi ani când a fost angajat de FRF, dar să fii şomer în Germania e ca şi cum ai fi şef de spital în România.
Mare fotbalist, mare decor
Lupescu n-a reuşit „să coaguleze” decât şomeri. Nu toată lumea are norocul lui Răzvan Burleanu, să fie sprijinit dezinteresat, doar pentru că e din cale-afară de charismatic. Să aibă susţinători care acceptă să fie plătiţi cu nasturi. Mulţi nasturi, e adevărat. Poţi să deschizi un lanţ de mercerii.
Anticipând reproşurile adversarilor din campanie, Burleanu s-a înconjurat, pe ultima sută, de foşti fotbalişti. Să convingă lumea că obiectul muncii a rămas acelaşi la Casa Fotbalului, în ciuda calificărilor şi regulamentelor ratate. „Domnul Cămătaru e un fotbalist mare?”, se întreabă Burleanu. Este, dar nu chiar atât de mare încât să-i pui poza pe pereţi în sediul FRF. Dacă burduşeşti organigrama cu foşti jucători, nu înseamnă că le dai şi putere de decizie. Cămătaru, de pildă, e „membru cu drept de vot” într-o comisie butaforică.
Supa săracului „chief executive”
Deschis de Lucescu şi Alex Ferguson, care evident vânează postul lui Contra, alaiul Kaiserului e divers: baleiază Casa de Pensii, Forţele de Muncă şi cantina nostalgicilor. Lupescu însuşi „se pare că nu mai avea o poziție așa confortabilă și de mare viitor la UEFA”, a comentat Burleanu, în Gazeta. „E chief executive, nu director”. „Chief executive”, asta sună a eufemism pentru fundătură profesională. Probabil n-avea nici maşină de serviciu, nici bonuri de masă.
Pe când Burleanu e un model de succes vizibil, chiar bătător la ochi. Maşina, maşină, biroul, cu fereastră, subalternii, subalterni. Dar, în ciuda jobului convenabil, iese, preventiv, la cerşit. Vrea să discute cu fiecare dintre cei 257 de membri afiliaţi. „Votanţilor din ţara-ntreagă, eu vă dau un singur sfat, nu lăsaţi sinecurişti pe stradă din cauza unui candidat!” , „Tristă este căprioara, rătăcită printre munţi, dar mai trist e federalul care nu are bănuţi”.
Bătaie pe loc
Nu numai că Burleanu iese la cerut, întorcând pălăria aia prea mare, dar se şi bate pentru loc. El prinsese poziţie bună, la dos, pe scări la metrou. Şi când colo, apare Lupescu în zonă, cu acordeonul: „Când ai un naş, nu-l poţi uita, fie bun, fie rău, e naşul tău!”. Recuzita e ireproşabilă: ghete rupte, trening vechi şi texte de pe cartoane în PowerPoint: „Am zece coechipieri acasă, eu sunt cel mai mare, n-avem ce lucra”.
Ei, cum să nu se enerveze Burleanu? El a fost primul pe locul ăla. A coagulat şi o mică tarabă pliantă: Moş Crăciuni, mărţişoare, bilete de meci, lozuri în plic, ciorapi de damă şi bărbăteşti, tricouri cu Erdogan, veste de fâş cu Liviu Dragnea, brichete Scăpărici, cu mecanism de siguranţă, le întorci şi-l vezi pe Vasile Dâncu, dezbrăcându-se, până rămâne acoperit doar cu avizul ISU pentru Arena Naţională.
Lupescu unde-a fost în vremea asta? Ce-a făcut? A „făcut” Elveţia. O ţară mică şi neutră. Dacă făcea Germania, Franţa, Spania, poate Marea Britanie, asta, da, provocare, după Brexit!, mai stătea Burleanu de vorbă. Contra unei taxe de protecţie modice, îl lăsa pe Lupescu să mimeze că are două picioare stângi şi să calce pe minge lângă poarta FRF.