Căpşunile acre ale Belgiei

Întrebarea nu e ce se va întâmpla cu Stanciu după Anderlecht. Întrebarea e ce s-a întâmplat cu puştiul acela harnic, timid şi navetist?

Şefii lui Anderlecht au decis că Nicuşor Stanciu nu va mai evolua la echipa belgiană. Va fi împrumutat sau transferat, cheltuiala trebuie amortizată. Odată cu această decizie se aude şi bufnitura uşii trântite în nasul fotbalului nostru. Ofertele dinspre Occident vor fi şi mai rare, şi mai avare. Următorul Nicuşor va prinde mai greu avionul spre echipele vestice. Poate va trebui să şi zboare puţin, până ocupă un loc sub aripă, pe lângă flapsuri.

Explicaţia pentru inadaptările fotbaliştilor români în campionatele occidentale nu are cum să fie simplă şi liniară. Multe fapte diverse, printre care şi criticile contra antrenorului, susţin teoria inaderenţei fotbalului nostru la performanţă şi profesionism. E ca şi cum uzina Ligii 1 produce şi, cu puţin noroc, exportă maşini iluzorii, care se dezumflă de cum le bagi în priză.

Privilegiul fotbaliştilor
Fotbaliştii sunt o categorie privilegiată printre cei care pleacă la muncă în străinătate. Nu trebuie să se integreze într-un colectiv majoritar băştinaş. Stanciu n-are motive să se plângă că a fost discriminat pentru că nu e belgian. Ceilalţi români care lucrează în Vest suportă invariabil presiunea cetăţeniei diferite. Şi totuşi se adaptează. Iar explicaţia pentru adaptările lor este simplă, liniară, banală: munca. Munca. Şi iar munca. Nu ai timp să reclami favoritisme ori să rupi tăcerea contra patronilor ignoranţi. Munceşti sau pleci.

Banii nu muncesc
La milioane de poveşti de succes ale românilor înrădăcinaţi în Occident sau în alte zone civilizate şi înalt tehnologizate ale planetei, se adaugă, din când în când, rateurile bombastice ale fotbaliştilor noştri. Singurii care cred cu sinceritate în eticheta aleatorie pe care le-o agaţă cu fundă impresarii şi şefii de cluburi. Cred în asta şi în nimic altceva. Stanciu a luat de bun preţul acela cu şase zerouri, cel mai mare plătit vreodată de Anderlecht.

E remarcabil, într-adevăr, că un club îşi permite să rişte o avere pe un pom lăudat. Dar suma nu dovedeşte nimic cu valoarea în sine a jucătorului. Face parte din mulţimea numerelor ireale, cu care operează industria fotbalului din zilele noastre. Şi are mai mare legătură cu matematica gri a comisioanelor din transferuri.

Beţia cifrelor şi mistica talentului, puse la un loc, condimentate cu nişte păreri pe şleau despre greşelile antrenorului, dau reţeta ratării în fotbalul mare. În apărarea lui Stanciu, poate şi trebuie invocată circumstanţa atenuantă a începuturilor lui. Fotbaliştii români muncesc pe brânci şi trec peste greutăţi teribile până răzbesc la suprafaţă. În juniorat, Stanciu a făcut naveta până la teren, 18 km dus, 18 km întors. A muncit de la vârsta de zece ani. Era timid şi cu un cap mai mic decât ceilalţi, îşi aminteşte unul dintre primii lui antrenori, citat de „Libertatea”. Pentru profesorul acela, Stanciu, înzestrat cu „şutul lui Hagi, disciplina lui Belodedici, tehnica lui Sabău şi ceva din Dorinel Munteanu”, nu avea cum să ajungă altundeva decât foarte sus, pe umerii Generaţiei de Aur. Dar puştiul care mânca drumul până la stadion s-a oprit cu un pas înainte de-a reuşi. A constatat că a muncit destul şi că a venit vremea ca munca să-i fie recunoscută şi aplaudată necondiţionat de restul lumii. Poate dacă jucătorii noştri n-ar trebui să se chinuie atât, în perioada de formare, ar ajunge mai odihniţi la echipele occidentale, cine ştie… Ar pune osul, ar mai pune un solz, o blană, nişte gheare şi s-ar adapta la condiţiile vitrege de mediu.

Aşa se scrie istoria unei cariere. Stanciu refuză acum pensionarea prematură în campionatele din ţările calde. Speră la alte oferte din Europa. La alt avion, sub alt cer, din care să nu cadă ploaia doar pe el.