Familia

„La bine şi la rău, sîntem o familie”, iată concluzia fatalistă la care a ajuns Piţurcă, după o scrutare atentă a situaţiei sale contractuale. Ce anume l-a împins să declare aşa ceva? Ofertele din Sicilia pentru Dică şi Lobonţ? Dominaţia […]

„La bine şi la rău, sîntem o familie”, iată concluzia fatalistă la care a ajuns Piţurcă, după o scrutare atentă a situaţiei sale contractuale. Ce anume l-a împins să declare aşa ceva? Ofertele din Sicilia pentru Dică şi Lobonţ? Dominaţia paternalistă pe care o exercită Naşu’ asupra lui?”

Sau un impuls filosofic găunos, care îl împinge să caute scuze acolo unde e nevoie de gesturi. Şi să scornească variante de compromis acolo unde nu există decît o singură variantă onorabilă: demisia.

Dacă tot a deschis subiectul, cu „familia”, ar trebui să vină cu precizări. Cine sînt mama şi tatăl şmecherilor, se ştie. Dar ce rol anume joacă publicul în acest tabloul înduioşător? E vreo rudă din provincia România, pe care n-o recunoaşte decît la turneele finale? Şi atunci, din obligaţie, de ochii lumii civilizate. Ce sînt suporterii? Nişte orfani de „naţională”, mutaţi din stadion în stadion, păcăliţi şi toleraţi din cînd în cînd la antrenamente, în funcţie de toanele selecţionerului?

Şi cine anume, în familia asta de care vorbeşte Piţurcă, aduce banii din reclame în casă, plăteşte biletul la meci şi hotelul la Euro? Nu cumva suporterii? Nu cumva ei sînt capul familiei, peste capul clanului federal? Nu cumva ar trebui să aibă şi ei un cuvînt de spus? Nu cumva ar trebui ţinut cont de părerea lor şi de durerea lor, cînd se discută de „naţională”?

Mă rog, „la bine şi la rău, sîntem o familie”, spune Piţurcă. Dar, dincolo de bine şi de rău, începe gaşca.