Luis bunicul teribil
Luis Aragones rămîne un mare sceptic. Pînă într-atît încît nu crede că băieţii lui au fost în stare să treacă în finală. Finala pe care are mari temeri că o vor cîştiga nemeritat. Pina una, alta, trebuie să mai vadă […]
Luis Aragones rămîne un mare sceptic. Pînă într-atît încît nu crede că băieţii lui au fost în stare să treacă în finală. Finala pe care are mari temeri că o vor cîştiga nemeritat. Pina una, alta, trebuie să mai vadă o dată meciul cu Rusia şi să dea dupacii verbali cuveniţi după ceafa gafeurilor.
De fapt, încă e bulversat că neisprăviţii lui au trecut de Italia. Pe finalul meciului, s-a ridicat de pe bancă, s-a dat mai la o parte, cu mîna la gură, cum fac bătrînii la ţară. Se uita nici vesel, nici trist, doar perplex. Rolul său aproape se terminase. Jucătorii lui deveniseră bărbaţi.
Aragones n-are un profil de Don Quijote superstar, ceea ce nu reprezintă cine ştie ce defect. Fostul atacant de cursă lungă vine din Spania reală şi patriarhală, de pe pămînturi aride, roşii, nenuanţate.
Spre deosebire de Hiddink, nu pune doar orgoliu profesional în munca de antrenor. Pune şi acea ştiinţă aspră, după care taţii îşi creşteau pe vremuri fiii. Aici l-a „luat” pe olandez. Aragones face din şedinţele tactice lecţii de viaţă. Mizează pe lucrurile simple, pe valorile primare, săpate în pietre mai vechi decît fotbalul.
În faţa ruşilor, punctul forte al ibericilor a constat într-un ataşament fără rest, aproape filial, între antrenor şi jucători. Marea reuşită a lui Aragones nu e finala, ci faptul că i-a crescut Spaniei o echipă de bărbaţi dintr-o colecţie de vedete, talente şi promisiuni. După 24 de ani de eliminări la limita abandonului de la turneele finale, ibericii au trecut pragul bărbăţiei în fotbal şi botezul de foc al penaltyurilor.
Au reuşit să joace de două ori acelaşi meci, cu Rusia, adică au devenit o echipă egală cu sine. Fără denivelări de moral, fără problematizări perdante. Aragones a format o echipă care nu se mai teme de nimic, în afară de vorba lui grea ca o palmă.
Aduce un pic cu Mircea Lucescu, dar n-are detaşarea aristocrată, nici răceala lui teoretică. La Aragones, instinctul patern se confundă cu instinctul de antrenor. La urma urmei, cînd un bărbat de 70 de ani întîlneşte un puşti de 21 de ani, ori devin bunic şi nepot, ori străini pe viaţă.
Din 2004, Luis bunicul teribil le-a băgat deplin în cap mînjilor milionari că a fi bărbat e mai important decît a fi faimos. Pe Raul l-a lăsat acasă pentru că Raul a ajuns deja mare, matur prin propriile mijloace. Nu mai e nimic de lucrat la el. Raul e perfect. Cu Fabregas însă, lucrurile sînt departe de a fi perfecte. Abia după semifinală, Aragones şi-a învins scepticismul şi a admis ceea ce cunoscătorii aprobaseră de cîţiva ani: e „un jucător excepţional”.
În mod nedrept, din vorbele de scandal pe care i le-a spus lui Reyes, finii moralişti de la UEFA au recunoscut doar clişeele „cioară”, „Henry” şi „ţigan”. Le-a scăpat însă, fără efort, mesajul: „Trebuie să crezi în tine!”. Ăsta e Aragones, asta e important la el: a forţat Spania fotbalistică să creadă în ea. Şi „naţionala” să-şi merite campionatul.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele