Bufonii de la Operă
La fel ca Anglia, şi Italia şi-a vândut sufletul în mercato. Fotbalul-industrie nu crede în lacrimi patriotice

„Nu e apocalipsă, îi lipseşte măreţia biblică”, a comentat Andrea Monti, directorul Gazzettei dello Sport, absenţa Italiei de la CM 2018. Agonia valorică a „squadrei” a început de peste un deceniu. Ce nu le-a reuşit italienilor cu Turnul din Pisa le-a reuşit cu echipa de fotbal. Care, după finala de la Berlin, s-a tot înclinat, ca un monument paradoxal şi, într-un târziu, chiar a căzut, cu mare larmă şi bocet.
Perfizii scandinavi
Eşecul din barajul cu Suedia are cauzele lui punctuale, despre care puteţi citi pe larg în Gazeta: un selecţioner mediocru, un lot îmbătrânit şi inegal, lipsa „creierului” de la centru, lipsa dinţilor din atac. Dar prăbuşirea lentă a „azzurrilor” mărturiseşte, de fapt, despre încă un front pierdut de fotbalul naţional în faţa celui comercial.
Până acum, cea mai prestigioasă abdicare din elita turneelor finale le aparţine englezilor, cu antrenorii lor zaharisiţi, cu jucătorii lor rectangulari, cu „old boy” Rooney pe post de antierou. De la Euro 2016, Anglia a fost scoasă în şuturi de Islanda. Sărbătoare la Reykjavik, supărare la Londra, dar moderată. Fără batiste stoarse peste microfoane. La urma-urmei, fotbalul englez e bine mersi, mai prosper şi mai popular ca oricând. Cele mai scumpe drepturi TV sunt tot pentru Premier League, cel mai vizionat campionat din lume este tot Premier League. Doar „naţionala” a slăbit, s-a scofâlcit şi s-a smochinit, plătind tribut industriei transfrontaliere.
Triumful negustorilor
Interesele comerciale ale cluburilor intră tot mai abrupt în conflict cu interesele echipelor naţionale. Spania a reuşit să menţină echilibrul investind masiv în şcolile de fotbal, aflate în prelungirea cluburilor. Franţa a descurajat, fiscal, salariile nebuneşti. De aceea, cu excepţia PSG, cocoţată pe nisipuri mişcătoare şi aurite, echipele din Hexagon nu-şi permit caravane de stranieri.
În nesăbuitul fotbal italian, după cum ne-a luminat scandalul „Moggiopoli”, impresarii au mai multă putere decât antrenorii, jucătorii şi arbitrii la un loc. Sub vraja agenţilor de fotbalişti, presate de concurenţa din Europa, cluburile au mizat pe soluţii imediate, de import, nu pe cultivarea laborioasă a propriei pepiniere. Au ales ce-au ales şi naşii capitalişti din Liga 1. Doar că fotbalul italian a avut ditamai standardul de unde să cadă, pe când al nostru, doar s-a tolănit.
În sezonul după care Italia câştiga titlul mondial, 2006-2007, procentul jucătorilor străini din Serie A era de 30 la sută. În 2013, arăta o statistică din Gazeta, proporţia s-a schimbat: 53,8 la sută străini. În 2017, precizează Andrea Monti, procentul străinilor din campionatul Italiei a ajuns la 56 la sută.
Un pariu pe ruine
Ce au de făcut italienii, după cădere? Mai nimic. Vor schimba tardiv, dar pompos, generaţiile, bufonii cu clovnii. Limitarea numărului de stranieri e o măsură prea drastică. Dai în mercato, dai în „il calcio”. E ca şi cum i-ai lua Veneţiei carnavalul. „Suntem mândri, suntem puternici, ne vom aduna aşa cum am făcut mereu”, a spus Buffon, la despărţire. Vedeţi? Nu le trebuie soluţii. Trăiesc din osânza clişeelor. În orice caz, să tragem cu ochiul la ei. Nu ne-ar strica nişte ponturi pentru reconstrucţie.
Într-adevăr, nu e o Apocalipsă demnă de Scala din Milano cea a Italiei. E doar un faliment de operetă, îndelung mocnit, o poveste despre cerere, ofertă şi patriotism luat la bani mărunţi. Va dura o vreme să ne obişnuim cu ideea unui CM fără „squadra”. Apoi va trebui să exersăm o altă perspectivă asupra „granzilor”, mai puţin nostalgică, mai pragmatică. Şi să avem alte aşteptări de la Mondiale şi Europene. E de aşteptat ca în viitorul apropiat să vedem tot mai puţine mari naţiuni fotbalistice calificate. Iar favorite să fie „naţionale” care nu se bizuie pe o şcoală trainică sau pe un campionat puternic. Ci pe faptul că vedetele lor joacă meci de meci în Serie A sau în Premier League.