Noi, românii?

O dată ce-ai citit-o, te va urmări mai abitir ca oaia vorbitoare pe cioban. Sau măcar se va ţine scai de tine întrebarea din titlu: „Încotro duce istoria României?”.* Traian Ungureanu putea foarte bine să se întrebe: „De ce iubim […]

O dată ce-ai citit-o, te va urmări mai abitir ca oaia vorbitoare pe cioban. Sau măcar se va ţine scai de tine întrebarea din titlu: „Încotro duce istoria României?”.* Traian Ungureanu putea foarte bine să se întrebe: „De ce iubim miştourile?”, „De ce ne plac mincinoşii?”, „De ce ne batem joc de noi?” sau ceva în genul ăsta. A ales varianta nepopulară, adică directă şi enervantă a întrebării. Varianta la care nu se poate răspunde cu „De-aia!”.

Aşadar,  încotro mergem? Spre ce ne îndreptăm? Spre Europa sau spre nicăieri? Îndrăzniţi să aflaţi? Vă mai pasă? Citiţi cartea! Te poartă de la Anglia anilor 1600 la România anilor ’90, din Sicilia pe Dîmboviţa, de la Cromwell la „Pinalti”, din Valea Jiului la Cannes, de la mineriade la Cristian Mungiu. Un spectacol al argumentelor!

Nu e o carte comodă! Nu-ţi plînge de milă, nici nu-ţi hrăneşte orgoliul. Pur şi simplu, îl face KO. Te proiectează într-un unghi neaşteptat şi tăios, din care vezi lucrurile cu totul altfel. Gata cu doina, dorul şi frunza tăiată galant la cîini!
„Spaţiul istoric în care ne mişcăm s-a schimbat şi ne-a surprins nepregătiţi. Problema primă a ţării nu e atît sărăcia, cît sărăcia istorică şi confuzia între obsesiile noastre curente şi realitate”.

Românii nu numai că stau în afara istoriei, suportîndu-i cursul fără să se revolte, cum observa Noica. E mult mai grav! Pentru români istoria nici nu există, există doar iluziile la zi:

„Contează şi primează numai ce se petrece acum, ceea ce se vede şi se poate arăta rapid, într-un exhibiţionism incendiar: averea, casa, maşinile, banii, ceasurile, relaţiile privilegiate şi protecţia coborîtă de sus”.

E un coşmar? Da, dar un coşmar pentru care deţinem drepturile de autor. Cu alte cuvinte, ne-am făcut-o cu mîna noastră, nu cu mîna americanilor sau a ruşilor. Pe alocuri, tonul cărţii aduce cu discursul Marelui Inchizitor dostoievskian. Iarăşi şi iarăşi, alegem pîinea şi lanţul în locul conştiinţei.

„Cucerirea libertăţii e un calvar, nu un festival. Sub Ceauşescu, libertatea şi democraţia figurau undeva în registrul iluziilor, pentru că excludeau exerciţiul vieţii, obligaţia de a opta, încălcarea obişnuinţelor”.

De aceea, am ajuns să ne temem de libertatea autentică. La prima răscruce, ne refugiem în trecut, ne repliem la modelul în care alţii ne decid şi ne dirijează vieţile. „Mineriadele şi ‘fenomenul Iliescu’ au fost, în egală măsură, forme de violenţă, dar şi de consimţămînt colectiv”.

Cartea lui Traian Ungureanu ne arată şi că ne merităm soarta, şi că merităm o soartă mai bună. Există în paginile ei disperare şi există speranţă, există vervă sclipitoare şi raţionamente în carne vie. Şi mai există ceva, care dublează fiecare rînd. E voinţa aceea de a limpezi lumea, pe care a avut-o Elisabeta Rizea, în închisorile comuniste şi dincolo de ele. Voinţa aceea de neînfrînt care porneşte, de fapt, din credinţa că lumea poate fi limpezită.

* Traian Ungureanu, „Încotro duce istoria României?”, Editura Humanitas, 2008