Sacrificiul şi alte idei proaste

În ajunul plecării la Euro, s-a conturat un dicţionar al ideilor periculoase pentru „tricolori”, numai bune de lăsat acasă.  Una a fost enunţată de Ilie Dumitrescu, la „Realitatea sportivă”. Vizibil mişcat de îngîndurarea selecţionerului, fostul internaţional a emis una dintre […]

În ajunul plecării la Euro, s-a conturat un dicţionar al ideilor periculoase pentru „tricolori”, numai bune de lăsat acasă.  Una a fost enunţată de Ilie Dumitrescu, la „Realitatea sportivă”. Vizibil mişcat de îngîndurarea selecţionerului, fostul internaţional a emis una dintre cele mai nefericite idei din fotbalul nostru şi nu numai. Ideea sacrificiului. „Va trebui să jucăm la sacrificiu!”. În lipsă de altceva, da, asta le rămîne de făcut „tricolorilor”. Ideea nu e rea.

Problema e că oamenii de fotbal de la noi nu-şi bat capul să  aibă şi altele. Idei cum ar fi competenţa, valoarea, munca, strategiile pe termen lung, infrastructura. Ideea de a creşte şi susţine talentele, ideea unei administrări corecte a resurselor. Ideile astea cer timp, răbdare şi simţ de răspundere. Însă federalii s-au hotărît încă de acum vreo 18 ani că cel mai bine e să stea cu mîinile în sîn, aşteptînd să se nască noul Hagi. Dacă mai făceau şi altceva, în afară de asta, acum mergeam la Euro să jucăm la victorie, nu la sacrificiu.

Noul Hagi nu s-a născut, fireşte. Sau, dacă da, oricum s-ar pierde pe drum, undeva între maidan şi „castanele” de la generaţia actuală. Şi aici ajungem la o altă idee care n-are ce căuta în bagajele pentru Euro: Generaţia de Aur n-a existat. Sau a fost „de Aur”, pentru că, ne spune Chivu, „era mai uşor în fotbalul de atunci”. Argumentul nu ţine, desigur, pentru că „mai uşor” era şi pentru adversarii „tricolorilor”, nu doar pentru Hagi, Popescu şi compania.

 Dar nu asta e ideea periculoasă, ci felul cum ne relativizăm reperele. Cum ne dinamităm temeliile, cum ne aruncăm în aer cadrele fixe de la care ar trebui să creştem. De ce? La ce bun? O „naţională” fără rădăcini e mai puternică, mai strîns unită împotriva cultului strămoşilor? Nu găsim şi altfel de motivaţii sau scuze?

Mai sînt şi alte idei periculoase. Cum ar fi supraestimarea individului în dauna speciei. Mutu e un jucător mare, poate rezolva un meci, dar nu poate duce o campanie de unul singur. E riscant să contăm numai pe el şi să neglijăm restul.
Vine apoi ideea „testului util”, dar insuficient, cu Muntenegru, ideea „antrenamentului cu public”, dar fără spectatori. „Naţionala” nu reprezintă un colectiv, ci o realitate colectivă, adică o echipă plus publicul ei. Federalii au avut însă ideea proastă să reducă „naţionala” la numerele de pe tricouri şi importanţa suporterilor la preţul biletelor.

Aşa se explică acele tribune dezolante din Ghencea, şi o anume distanţare dezamăgită a  suporterilor faţă de „naţională”. Fanii nu simt că e nevoie de ei, cum li s-a dat de înţeles de atîtea ori. Şi se comportă ca atare. Vă deranjează, domnilor Sandu, Lupescu etc?