Hai să-l decorăm!
După înfrîngerea de la Madrid, peste Bănel Nicoliţă s-a revărsat un sirop gros de lacrimi. Halal naţie de bărbaţi languroşi, dacă nu-şi şterg nasurile unul de umărul altuia nu se simt deplini. Pînă şi Gigi furiosul şi-a muiat discursul ca […]
După înfrîngerea de la Madrid, peste Bănel Nicoliţă s-a revărsat un sirop gros de lacrimi. Halal naţie de bărbaţi languroşi, dacă nu-şi şterg nasurile unul de umărul altuia nu se simt deplini. Pînă şi Gigi furiosul şi-a muiat discursul ca la o comandă dată de la Bruxelles.
Ce-a făcut Bănel să merite asta? Bănel a dat cu ascuţitul. A dat un autogol cum rar se vede la un asemenea nivel. A dat de pămînt cu munca şi cu moralul echipei sale. A dat de pămînt cu isterica de speranţă, dar a dat aşa bine, încît, o dată în viaţa ei, speranţa n-a murit ultima, ci în minutul 70.
Ce-am făcut noi după ce-a făcut Bănel? În loc să ne rămînă ochii pironiţi pe faza aceea de un farmec sinistru, în loc să înţelegem unde sîntem şi de ce ne-am afundat acolo, ne-am mutat privirile pe Bănel consolat în treacăt de Beckham. Ce frumos, ce poză sublimă! Marele blond cu un pantof stîng l-a bătut pe spate pe un român. Extaz naţional! Iar am confundat dispreţul şi mila occidentalilor cu politeţea.
Ne-am îmbătat cu gestul gentilomului Beckham, aşa cum s-a îmbătat Bănel cu parfumul pielii lui, după cum făcea haz un ziar spaniol. Am refuzat ca întotdeauna să tragem învăţătura aspră a învinşilor. Păi, ce, noi învăţăm din greşeli? Noi ridicăm gafa la rang de virtute şi caterinca la rang de filosofie de viaţă.
Într-un meci de fotbal, oriunde s-ar juca el, nici Mioriţa, nici meşterul Manole, nici Toma Alimoş, nici calul aferent n-au vreun un amestec. Dar noi ne încăpăţînăm să le facem loc în fenomen, ne raportăm la stupida aia de baladă de parcă în plin secol XXI ar mai fi la modă cîntatul din frunză. Să fim serioşi!
Să nu reducem Liga Campionilor la nişte texte cu oi, fie ele clonate sau nu. Să spunem lucrurilor pe nume, ratării – ratare, valorii – valoare. Să lăsăm naibii patetismele impotente şi să măsurăm cu frică şi cutremur distanţa neiertătoare care ne desparte de occidentali, de fotbalul lor, de nivelul lor de trai, de instituţiile lor.
Dar noi nu înţelegm asta. Noi îl înţelegem pe Bănel. Pentru că toţi ne simţim ca el. Nu pentru o singură fază, ci pentru o întreagă istorie. Asta e. Ne plac loserii. Ne plîngem de milă, în loc să ne dăm palme şi să ne ruşinăm pînă şi în somn de neputinţa noastră.
Bănel nu e un om prăbuşit, la capătul puterilor, e un tip sănătos, bine plătit şi în floarea vîrstei. Nu e terminat, nu e rănit, nici măcar zgîriat cît de cît. E doar deprimat. Dar asta nu e mare chestie la noi în ţară. O fi el mare român, dar de ce să-l facem marele deprimat? Cu ce ne-a impresionat, mă rog, în acest sezon?
Românii care s-au strîns pe Bernabeu, românii aceia care au plătit biletul cu euroi smulşi cu trudă din molozul Spaniei, românii aceia s-au întors a doua zi la lucru şi au încercat să uite autogolul lui Nicoliţă. Pentru că la lucru, acolo la ei, în orice mediu profesionist din afara României, ratarea se pedepseşte, nu se premiază. Dar ceea ce e valabil pe plantaţiile de căpşuni iberice, nu ţine la noi.
Bănele, să mergi înainte! Şi să mai comiţi, băiete, tot din astea, că-ţi zicem bravo! Ne faci să ne simţim mai buni, mai drepţi şi teribil de români. Nu numai că te-am iertat, dar aproape îţi sîntem recunoscători. Spaniolii te-au făcut sfînt, noi ar trebui măcar să te decorăm. Fără momentul tău lipsit de graţie, cine ştie pe cine lăudam. Pe vreun nenorocit de învingător.