Amintirile sînt un drog uşor

Da, da, memoria e aproape un viciu. Un dispozitiv pentru evadare. Să te întorci iar şi iar. Măcar o dată pe an, de 7 mai, la finala de la Sevilla. În fotbal, în sport, avem atît de puţine repere ca […]

Da, da, memoria e aproape un viciu. Un dispozitiv pentru evadare. Să te întorci iar şi iar. Măcar o dată pe an, de 7 mai, la finala de la Sevilla. În fotbal, în sport, avem atît de puţine repere ca să ne eliberăm de micimea prezentului. Să fie oare atît de grav că am ajuns dependenţi de măreţia unei seri?

Niciodată nu ne amintim la fel, nu vedem acelaşi meci. Apar noi spoturi luminoase, zone de fascinaţie. Şi cînd închidem ochii, nu vedem doar Cupa, singurul trofeu internaţional din fotbalul romanesc, nu, apare întîi un ecran alb-negru, apoi se aude o răguşeală unică, de neuitat, vocea lui Teoharie Coca-Cosma. Comenta şi pentru TV, şi pentru radio: „Apără Duckadam! Sîntem finalişti!”.

Mintea nu putea concepe, iar glasul familiar nu putea exprima faptul acela straniu, Steaua cîştigase Cupa Campionilor Europeni. O echipă românească, din Estul comunist, devenise regina continentului. Imposibil! De necrezut! E prea mult, aşa ca vocea a produs precaută acea gafă memorabilă, „sîntem finalişti”.

Abia mai tîrziu a reuşit să articuleze sunetul complet al triumfului. Vocea aceea ne-a gravat în memorie momentul Sevilla ’86. O puteţi asculta pe DVD-ul lansat săptămîna asta de Gazeta Sporturilor. Finala, vocea. Şi, mai ales, priviţi mîinile lui Duckadam. Amintirile sînt un drog uşor, o doză necesară de nemurire. Au trecut, cît? 22 de ani. Şi totuşi, uite-l…

„Apără Duckadam!”. Şi îl vedem pe mustăcios, cu mănusile lui ireal de mari, singur într-un pustiu de cretă. O siluetă în sepia cu palmele răsfirate ca nişte aripi de împrumut. Eroul unei singure nopţi. Cîte poveşti, cîte legende despre mîinile lui. Ar trebui să ne minunăm în faţa lor ca pelerinii în peşterile unde s-au produs miracole. Mîinile lui Duckadam au fost, atunci, suportul graţiei. N-au mai apărat niciodată la fel, s-a spus că au fost zdrobite în beciurile Securităţii, din ordinul dictatorilor invidioşi. S-a spus că le-a atins un reumatism misterios. Sau poate destinul se manifestă uneori cu o forţă care ne striveşte. Cît de puternice păreau mîinile acelea, cît de fragile erau de fapt, cînd au apărat patru penaltyuri.

Nu există nimic care să nu fie scris pe mîini. În seara aceea, mîinile lui Duckadam s-au deschis ca o carte şi am putut citi în clar liniile sorţii. „Apără Duckadam!”. Restul e timp.

Puteti citi acest text si in „sapteseri.ro„