Meciul de retragere al gimnasticii

Medaliile lui Ponor, Iordache şi Drăgulescu sunt ca stângul lui Hagi. O proptea de vreme rea pentru regimul falimentar din federaţie

Să recunoaştem, profesioniştii din TVR ştiu când să plaseze o laudă. Ar putea să lucreze ca recuperatori pentru corporaţii siciliene. Storc lacrima odată cu banul. Când Nadia pune medalia la gâtul Cătălinei Ponor şi emoţia te strânge de gât, de la microfonul postului public picură lozinci. Iată ce înseamnă, exclamă comentatorii TVR, „să ai un Adrian Stoica la federaţie”, iar „gimnastica să fie condusă de oameni care se pricep la gimnastică”.

Valul timid al viitorului
Emoţia din jurul aurului european de la bârnă marchează un petic de senin, după taifunul care ne-a măturat din concursul de la Rio. Norii sunt încă acolo, prognoza rămâne întunecată. Europenele sunt prin tradiţie rampa de lansare a junioarelor. Deocamdată, nimic strălucitor ca grafitul sub presiune nu vine hotărât din urmă. La 16 ani, vârsta Oliviei Câmpian, Ponor era vicecampioană mondială la bârnă şi sol. 18 ani are olandeza Thorsdottir, vecina ei pe podiumul de la Cluj.

Cătălina Ponor are 29 de ani, Drăgulescu are 36. Ambii şi-ar putea deschide o mină, cu metalele preţioase agonisite sub tricolor. E emoţionant să-i vezi în competiţii, ştiind că sfidează biologia şi psihologia, purtându-şi corpul ca pe nişte blugi care trebuie degrabă roşi cu o cărămidă. Emoţionant e şi bronzul Larisei Iordache. De un ligament speranţă, după atâtea promisiuni mereu amânate pe durere.
„Jocurile Olimpice au fost o mare dezamăgire”, rezuma şeful FRG pentru Agerpres. „Se putea mai mult de la Cătălina şi de la Marian”, adăuga Adrian Stoica. Da, se putea mai mult, tovarăşi! Nu ajunge să dea totul. Să dea toate şi toţi, să prindă finalele pe echipe. Vorba dictatorului, după finala de la Sevilla: „Nu e suficient locul întâi. Trebuie mai multă exigenţă!”.

12 ani de jale
Dincolo de emoţie, medaliile de la Cluj nu dau semnalul renaşterii. Încheie triumfal balul de adio, început acum mulţi, mulţi ani. Suntem în prelungirile meciului de retragere. Federaţia Română de Gimnastică e dusă în spate de amintiri şi de trei-patru mari sportivi, care trag echipa şi, în lipsa echipei, trag de ei înşişi. De 12 ani în fruntea FRG, Adrian Stoica punea lipsurile şi neîmplinirile pe seama „voinţei politice de la bază”. Exact asta lipseşte, după ce în 2014 trimitea gimnastele la defilare în campania la prezidenţiale. Mai bine să spună „mersi” că n-a acceptat Ponor oferta de a candida la parlamentare!

La vremuri noi, lavete vechi
Ministrul sportului a decernat medalii la Cluj. Dacă asta nu e voinţă politică, e lipsă de ocupaţie. A dat şi soluţii: să-i aducem pe Bellu şi Bitang. Oricum, nu-l suspecta nimeni de originalitate. „Încă mai putem stoarce de la ei, dacă îmi e permis să mă exprim aşa”, a spus Marius Dunca, pentru Agerpres. Măcar intuieşte că nu mai lucrează cu mopurile. Cere permisiunea.

Îi aduc pe Bellu şi Bitang înapoi, iar Bellu şi Bitang se vor plânge iar că n-au de unde alege gimnaste de top. Cercul vicios se închide tot la FRG şi la Adrian Stoica, acest Mircea Sandu al gimnasticii.

Gaşca lui Priceputu’
Un Mircea Sandu pe bani publici. Bunul plac e decontabil la infinit. În 2005, a decis desfiinţarea lotului naţional de senioare. În 2017, se laudă cu revenirea la sistemul centralizat de pregătire. Somnul responsabilităţii se întinde de la vârf. Ceva e profund toxic în modul cum Guvernul României finanţează necondiţionat găştile care au acaparat un sport sau altul. E ca şi cum ai livra muniţie unor state bananiere în stat.

În 2005, Marius Urzică își depunea candidatura la şefia FRG şi era învins de omul sistemului, Adrian Stoica. Nu poţi să nu te gândeşti cum ar fi arătat gimnastica noastră condusă de un campion olimpic. Cert e că de la microfonul echidistant al TVR, s-ar fi dat aceleaşi verdicte: iată ce înseamnă un specialist!