O poveste de exces

Ceea ce i se întîmplă lui Carlos seamănă leit cu scandalurile de la Hollywood. De la îmbrîncirea fotoreporterilor sportivi, confundaţi cu paparazzii, la supărarea pe România, confundată cu America tuturor posibilităţilor, portughezul are toate simptomele unei vedete din showbiz.

Deja […]

Ceea ce i se întîmplă lui Carlos seamănă leit cu scandalurile de la Hollywood. De la îmbrîncirea fotoreporterilor sportivi, confundaţi cu paparazzii, la supărarea pe România, confundată cu America tuturor posibilităţilor, portughezul are toate simptomele unei vedete din showbiz.

Deja valoarea lui ca portar a fost expediată la „şi altele”. Carlos pare mult mai atractiv pentru public ca personaj monden decît ca jucător al Stelei. Deşi, fără tricoul roş-albastru cu nr.13, rămînea un oarecare boem de cartier, certat cu lumea şi prieten cu paharul. Fără ratările din poarta Stelei n-avea aerul damnat şi furibund care-l face să pară mai şic decît toţi băieţii buni şi cuminţi la un loc.

Deja nu mai e judecat ca portar, ci ca om de lume. Deja nu i se mai pun în cumpănă salvările şi scăpările, ci sticlele de whisky şi gagicile, viaţa de noapte şi viaţa de familie. Nu mai interesează dacă fotbalistul Carlos are sau nu valoare, la fel cum nu interesează dacă vedetele noastre pop au voce sau măcar ureche muzicală. Nu interesează decît detaliile picante, amănuntele scandaloase. Cariera profesională, care-o fi ea, nu e decît pretextul pentru cariera mondenă.

Ca orice vedetă care se respectă, Carlos a acumulat mai mult excese decît succese. A captat atenţia publicului la fiecare pas, a scandalizat şi a şocat cît n-au făcut-o băieţii răi ai campionatului la un loc. Nu l-a devorat furia suporterilor după eşecul cu Boro aşa cum îl devorează acum curiozitatea mulţimii. La fel cum i-a devorat pe Zenga şi pe Raluca Sandu, la vremea lor.

Nici Gigi Becali, nici MM Stoica nu se pot lăuda cu isprăvi comparabile cu cele ale portughezului. Asta e, Carlos le-a luat faţa, ceea ce e într-un fel deranjant pentru latifundiar. Poate că Gigi înjură în direct, dă cu pumnul şi foloseşte aiurea pronumele relativ „care”. Poate a făcut şi niscaiva schimburi dubioase cu Armata. Poate face mulţi bani şi diverse inginerii. Dar, în mare, are o viaţă cam obişnuită. Să construieşti biserici şi case e o chestie lăudabilă, dar plicticoasă.

Carlos nu e deloc plicticos. Nici cînd îi tremură degetele pe minge ca degetele lui Jimmy Hendrix pe chitară. Nici cînd îşi vopseşte părul mai des ca Madonna. Nici cînd bate Cuba cu preşedintele ca Bono Vox cu Nelson Mandela. Nici cînd detestă România mai abitir ca românii, în loc s-o iubească programatic şi să încerce s-o salveze din meandrele democraţiei, ca patronul său.

Carlos nu e plicticos. Nici n-ar avea cum, pentru că lasă impresia că merge numai pe marginea prăpastiei. E tot atît de incontrolabil ca Gigi, dar ceva mai original. Şi e, de departe, un actor mai bun. Furia lui e mai puţin jucată, enervările, suferinţele şi bucuriile lui sînt, cum ar spune MM, „insurmontabile” şi „indubitabile”. Carlos e un artist în toată puterea cuvîntului. Din păcate, un artist mai convingător decît arta lui.