Căpitanul nostalgiei

„La vară, făceam zece ani de cînd venisem în Giuleşti, o viaţă de om”. Dar Măldărăşanu ar trebui să ştie, la 33 de ani, că viaţa nu e întotdeauna dreaptă. Mai mult, nu e aproape niciodată dreaptă. Nici viaţa, nici […]

„La vară, făceam zece ani de cînd venisem în Giuleşti, o viaţă de om”. Dar Măldărăşanu ar trebui să ştie, la 33 de ani, că viaţa nu e întotdeauna dreaptă. Mai mult, nu e aproape niciodată dreaptă. Nici viaţa, nici fotbalul. Nici vorbele celor care pleacă. Nu sînt drepte, sînt abrupte, şi apocaliptice, şi tandre.

Măldărăşanu nu pleacă de la Rapid, pleacă de la o echipă care i-a devenit străină, o echipă la care s-a trezit spunîndu-şi „Ce caut eu aici, de fapt?”. Iar oficialii clubului i-au şi luat vorba din gură: „Da, chiar aşa, ce cauţi tu aici?”. Şi n-au mai aşteptat răspunsul.

Măldărăşanu nu pleacă la FC Braşov, ci la Rapidul pe care-l ştia el, la Rapidul lui Răzvan Lucescu. O imagine atît de ataşantă, încît n-a încetat să-şi exercite, mult după destrămare, vraja pe care o are tot ce vine din trecut. Un Rapid idilizat, în care jucătorii şi antrenorii făceau corp comun împotriva conducerii ingrate. O echipă sudată printr-un soi de camaraderie ca între luptătorii din Rezistenţă.

Rapidul căpitanului Măldărăşanu e un proiect nostalgic, Rapidul de astăzi – un proiect. Viabil sau nu, nu se ştie. Un Rapid de „bananieri”, cu un antrenor care dansează dansul ploii de comisioane, zice Măldă. Dar vorbele celor care pleacă nu sînt drepte, se ştie. Ochii lor văd o echipă în descompunere în locul unei echipe în formare. Şi, mai ales, nu-l văd pe Rednic în locul lui Lucescu jr.. Nu-l văd şi pace. Asta-i infirmitatea care-i face definitiv inadaptabili.

„Bananieri”? Poate. Dar „bananierii” nu cer salariul lui Mazilu, nici nu au pretenţiile lui Măldă. Nedrept? Asta e viaţa, ăsta e fotbalul. Poate că oftaturile lui Copos sînt mai mult decît „dramatic performance”. Poate regretele lui Rednic sînt, pe undeva, sincere. Dar şi hotărîrea lui de a schimba echipa din temelii, de a construi un alt Rapid e la fel de sinceră. Poate Măldărăşanu ţinea prea mult de trecut şi prea puţin de viitor. Privea exagerat în urmă şi privirile astea, grele de comparaţii, susţineau proiectele lui Rednic la fel de solid ca o ghiulea legată de picior. În fine, Măldă a plecat, restul veteranilor din era Lucescu s-au conformat, noul Rapid îşi poate lua avînt.

Dar, după ce vor fi terminat de construit echipa, după ce vor pune şi ultima cărămidă de bani, după ce se va zvînta ultimul strat de promisiuni, o vor examina din toate părţile. Şi-şi vor da seama că-i lipseşte ceva construcţiei. Ceva care nu se vede, nu se măsoară, dar fără de care nimic nu stă în picioare. Îi lipseşte o viaţă de om, acolo, la temelie.