EPISODUL 3 // Faceţi cunoştinţă cu preşedintele de club pe scuter

Oficialii de la Montpellier, cu cravate şi pardesie lungi, măsoară terenul în lung şi-n lat, bat mingea de gazon, o observă cum sare. Se strîng micii candidaţi, unii coboară din maşini elegante, de mînă cu taţi în costum. Alţii, ca […]

Oficialii de la Montpellier, cu cravate şi pardesie lungi, măsoară terenul în lung şi-n lat, bat mingea de gazon, o observă cum sare. Se strîng micii candidaţi, unii coboară din maşini elegante, de mînă cu taţi în costum. Alţii, ca Nicolas, vin cu fraţii cu mutră de rechini.

Soseşte şi preşedintele clubului. Pe scuter. E un domn jovial, de vîrstă mijlocie, tuns soldăţeşte, cu fular regulamentar şi geacă bej. Rîde larg şi strînge mîini în dreapta şi-n stînga.

– Nu stau mult, trebuie să şi muncesc azi, ne spune, rîzînd, monsieur Pierre Wansek.
Intrăm în baraca în care şi-a amenajat biroul. O masă, scaune, rafturi cu hîrtii, fanioane şi postere pe pereţii de placaj şi o podea care se clatină ca o punte de vas.

– Lucraţi de mult aici?
– De o lună, m-a ales Consiliul de Administraţie. Ceea ce pare să-l amuze peste măsură, pentru că rîde din nou. Apoi trece la lucruri serioase.

“Bani pentru club? Vindem clătite!”
 Bugetul? Clubul are un contract de obiectiv cu Primăria din Montrouge, care dă o parte din bani, în funcţie de numărul de copii din cartier înscrişi. Vin bani şi din cotizaţiile de înscriere.

– De la Federaţie vin bani?
 Monsieur Wansek zîmbeşte cît poate el de larg.
– Foarte, foarte, foarte puţini. Numai pentru echipa celor de 14 ani, care activează în campionatul federal. Dau bani şi sponsorii din cartier: patiserii, benzinării, magazine şi restaurante, care şi-au pus logo-urile mărunte pe marginea terenului.

– Am văzut nişte afişe la intrare…
– A, da, ideile noastre, tot pentru bani… Organizăm seri de loto, în săli închiriate. Vin părinţii copiilor, oamenii din cartier.

– Aţi avut meci cu pompierii?
– (rîde) Păi, da. De curînd, a fost o seară cu meciuri amicale, între echipele pompierilor, poliţiştilor şi sponsorilor, plus veteranii de la noi. Am amenajat lîngă tribune un fel de bufet, să împărţim sucuri şi clătite. Încasările de pe bilete au intrat la bugetul clubului. Vedeţi? Ne descurcăm.

“Mai bine la stadion decît pe străzi”
Nu există cuvînt mai drag francezilor decît “engage”. La Montrouge, deviza e “Engagement jeu”, să fii angajat în joc. Pe lîngă cei 20 de antrenori, cel puţin unul la fiecare echipă, clubul mai are 10-11 angajaţi. Dar şefii lucrează ca voluntari. Dar sînt “engagés”.

“Da, nu primesc salariu, v-am spus doar că trebuie să plec la muncă”, spune domnul Wansek, tot rîzînd. În viaţa de toate zilele, e şeful unei firme de consultanţă. La club, e “engagé”. Din Consiliul de Administraţie fac parte şi părinţi ai micilor fotbalişti. Părinţi “engagés”, desigur.

– Le place să se implice?
– Le place. Şi mie îmi place. De ce fac asta? Cred că fotbalul are o vocaţie educativă foarte importantă. Îi învaţă pe copii să tră- iască în societate, le dă un drum, îi ajută să-şi construiască o viaţă normală.

Să combaţi delincvenţa înseamnă, printre altele, să chemi puştii la comisia de disciplină pentru un ghiont de “roşu”.

– Sînt copii cu probleme?
– O, da, mulţi, unii cu probleme foarte mari acasă. Încercăm să-i convingem că e mai bine să vină la stadion decît să stea pe străzi.

Afară au început probele. Candidaţ ii au fost împărţiţi în echipe de cinci. Se joacă, se strigă, mingile sar din toate părţile. Nicolas e acolo, undeva, fraţii-rechini au plecat, iar el s-a amestecat de tot printre ceilalţi copii, un viitor Zidane printre viitorii “les bleus”, cine ştie?