Dragonii în pantofi de bal

Fără prea mulţi titulari la echipele de club, fără antrenor supertitrat, Ţara Galilor a suflat foc şi peste scuzele de paie ale "tricolorilor"

Tot ce s-a petrecut la Euro 2016, după eliminarea României, seamănă cu o mare conspiraţie umoristică împotriva explicaţiilor din tabăra tricoloră.

Argumentul ariei de selecţie a picat cu brio, de câteva ori. Ultima dată, după ce Ţara Galilor a ajuns în semifinale. Selecţionerul Angliei are la dispoziţie 35 la sută dintre toţi jucătorii din Premier League, scrie „Daily Mail”. Şi totuşi n-a trecut de „optimi”. Pe când selecţionerul Ţării Galilor are la dispoziţie doar 21 de jucători în prima ligă engleză. Cei mai mulţi sunt rezerve sau evoluează la echipa a doua.

Cu Albania, nu mai pierduserăm de 68 de ani. Ţara Galilor nu se mai calificase de 58 de ani la un turneu final. Statisticile sunt mai volatile ca frecţiile. A picat refrenul cu „jucătorii nu mai evoluează meci de meci la echipele de club”, lansat de conducerea FRF.

Pe terenul din Lille, n-a contat că aria de belgieni din Premier League depăşeşte aria de galezi. Că portarul lui Chelsea, Courtois, are de-a face cu atacantul Hal Robson – Kanu, ultima oară legitimat la Reading, în liga a doua engleză, acum fără echipă. Galezii îl au pe Gareth Bale, de la Real Madrid. Dar astfel de atuuri nu le-au folosit altora la nimic. Spaniolilor, de exemplu.

„Descoperit” de Mourinho
Chris Coleman avea 41 de ani când a fost numit selecţioner al „dragonilor”, în 2012. N-avea „10 ani de experienţă la nivel înalt”, nici nu câştigase trofee. Mourinho l-a remarcat pe când galezul antrena la Fulham. L-a lăudat că ştie să comunice cu fotbaliştii.

Coleman a pierdut primele cinci meciuri pe banca Ţării Galilor. „Nu trebuie să ne fie frică de înfrângeri”, s-a încurajat atunci. Iar după „sfertul” cu Belgia, a completat, înainte de a înnebuni o vreme: „Nu trebuie să ne fie frică să visăm!”. Iordănescu n-ar fi rostit asemenea blasfemie. Generalul transmitea frică prin toţi porii. Dacă te uitai atent, puteai să-i vezi nimbul de spaimă, ca un arici de gânduri negre, ghemuit deasupra capului. Nici predecesorii lui în post nu făceau risipă de curaj.

Brazilienii de la Euro
După ce jucătorii galezi dau totul pe teren, le mai rămâne ceva: pasiunea. Deşi în majoritate au datele fizice şi aptitudinile unor rugbyşti, coechipierii lui Bale sunt pasionaţi de fotbal. Coleman e, la rândul lui, pasionat de fotbal. Asta şi aprecia Mourinho la el. Povestea acestei „naţionale” e o poveste despre pasiune.

O uitasem şi acum ne va urmări, mult după Euro. Ne vom aminti nu isprăvile tradiţionale ale ingraţilor multimilionari. Cât isprava „dragonilor” care au tropăit magnific spre semifinale. Cu o siguranţă de parcă ar fi dansat toată viaţa în pantofii Cenuşăresei, dar nu i-a invitat nimeni la bal. Sau n-au avut caleaşcă, dar au avut răbdare şi au venit pe jos, timp de mulţi, mulţi ani.

Nu e obligatoriu să fii pasionat, să reuşeşti în fotbal. Pasiunea se vede rar. O au, de regulă, brazilienii, înainte de-a semna primul contract cu şase zerouri. O au, iată, galezii. La „naţionala” României şi la FRF, lipseşte. Există pasionaţi de jocuri de noroc, de politică, de faimă, de grade militare, de grătar, de funcţie, de clauze de reziliere, de câştiguri uşoare, de schimbări organizaţionale produse ca urmare a proceselor instituţionale de europenizare. Dar nu de fotbal.

Pasiunea e imposibil de trişat. Explică goluri incredibile, plecate din gheata unui şomer. Şi exclude neputinţa, scuza ultimă, glonţul de argint al „tricolorilor”. „Golul primit cu Elveţia ne-a demoralizat”, ne lămurea Chiricheş. De fapt, „tricolorii” au venit la Euro împovăraţi că trebuie să joace şi au plecat demoralizaţi că urmează alte meciuri. Vor continua să practice un sport la care au oarecare pricepere, dar care nu le place. Şi le e frică să recunoască.