Anul cînd s-au terminat vorbele

Spiritul Crăciunului, orice ar însemna el, l-am ratat stînd la coadă la Revelion. Europa, orice ar fi ea, am ratat-o cu tot cu spiritul ei, cu italienii şi clauzele de sub brad. Iar dacă acum, pe final de an, ne […]

Spiritul Crăciunului, orice ar însemna el, l-am ratat stînd la coadă la Revelion. Europa, orice ar fi ea, am ratat-o cu tot cu spiritul ei, cu italienii şi clauzele de sub brad. Iar dacă acum, pe final de an, ne bate la tîmplă o întrebare, unde şi cum sîntem, am face bine să scăpăm de ea cît mai repede. Pentru că sîntem în rahat pînă-n gît. Ceea ce nu e o dramă, nu, nu, pentru că încă respirăm şi, la urma urmei, e nevoie de mai mult?

Fotbalul, orice ar însemna el, l-am făcut să însemne cu totul altceva. Strategie de ţară, platformă de campanie, pîinea cea de toate zilele, şi otrava de asemenea, şi mizerie umană, şi nobleţe, şi creştere economică, şi criză de valori, şi inflaţie de porcării. Fotbalul, orice ar însemna el pentru alţii, la noi a ajuns să însemne totul şi aici e într-adevăr rost de dramă. Dramă de ţară tristă plină de declaraţii. Nu de stadioane, nu de autostrăzi, nu de şcoli de fotbal, nu de şcoli cu acoperiş, nu de spitale încălzite, nu. Plină de declaraţii.

Prea mult se vorbeşte şi prea puţin se face, prea mult se minte şi prea puţin se schimbă. Acum, că se termină anul, ar trebui să se termine şi cu vorbele-n vînt. Să ne numărăm în tăcere bucuriile, necazurile, punctele în clasament. Şi neapărat să ne amintim că anul ăsta a plecat Dobrin, luînd cu el şi frumuseţea ireparabilă a fotbalului din alte vremuri. E de-ajuns să ne-amintim asta, ca să nu mai auzim polemicile.

Prea mult ne uităm la noi prin ochii altora. Ne e frică de ce-am vedea cu ochii noştri. Prea mult aşteptăm de la sportivi şi prea puţin de la alţii, de la guvernanţi, de la judecători, să zicem, alţii care ar putea să ne schimbe cu adevărat starea de lucruri. Prea mult aşteptăm de la marile competiţii şi prea puţin de la viaţă. Ar trebui să avem un manual al distanţelor corecte faţă de lucruri, să învăţăm să cerem fotbalului ce-i al fotbalului, atît. Poate e încă prea devreme. Dar merită încercat.

Prea mult vorbim despre noi la grămadă, prea mult se vorbeşte în numele nostru, peste capetele noastre. Ar trebui să spunem mai des „eu, X-ulescu”, în loc de „noi, românii”. Şi să nu mai atîrnăm ca înecaţii, cu arme, bagaje şi inimile la trecători, de echipa naţională. S-au calificat la Euro, bravo! Dar să nu uităm că sînt nişte băieţi cu o minge. Iar fotbalul este un joc, fir-ar să fie, un joc, chiar dacă uneori pare mai viu decît viaţa.